Conflictul din Orientul Mijlociu este, din nou, capul de afiș al tuturor buletinelor de știri, întâlnirilor diplomatice, precum și al discuțiilor „savante” ale celor ce-și dau cu părerea pretutindeni și pe orice temă. Dacă lucrurile s-ar opri aici, am spune că ne aflăm în scenariul obișnuit al democrației, cu o populație activă, relativ informată și dornică să-și exercite libertatea de expresie. Necazul e că, în tot acest timp, civili din teatrele de operațiuni suferă sau mor, iar natura, mediul în care, vrem, nu vrem, trăim împreună se deteriorează sub nevoia de a stabili reguli și a le impune cu arma în mână. Discrepanțele imense de înțelegere și de cultură politică existente între comunitățile de azi fac dialogul verbal complet incapabil să aducă înțelegerea, iar recursul la muniție să rămână, în prea multe cazuri, singura soluție. Și mai grav este faptul că asistăm azi, ca și ieri, la conflicte pe care o lume modernă ar fi putut și ar fi trebuit să le fi rezolvat de multă vreme, cu înțelepciune, tact și solidaritate. În schimb, retorica de trei parale și bravada diplomatică au amânat, au răstălmăcit și au blocat, practic, istoria de la drumul oricum sinuos al intereselor și ambițiilor politice.
Cum știe toată planeta, în data de 7 octombrie comandouri Hamas au forțat frontiera cu Israelul și au atacat, răpit și ucis populație civilă. De atunci, regiunea stă sub o ploaie de rachete, sub amenințări și teamă — în partea civililor, sub ordine și datorie militară — cei în uniformă. Ceea ce șochează (pe cine șochează!) în reacția comunității internaționale este lipsa obiectivității într-o lume care pretinde echidistanță în fiecare discurs, lipsa interesului pentru dovezi empirice și, nu în ultimul rând, lipsa argumentelor consistente suplinită prin impresii, fobii, stereotipii și, bineînțeles, manipularea media. Dincolo de pretențiile de implicare și empatie, în centrul dezbaterii se află o temă veche de mii de ani, așa-numita „problemă evreiască”. Pusă în termeni tehnici, reci, poate chiar arogant de reci, ea ar putea fi formulată astfel: după atâtea mii de ani de istorie, are poporul evreu dreptul la statul său național, suveran și independent? Dacă da, în ce teritoriu, între ce frontiere? Comunitatea cu aere de corectitudine politică va răspunde pozitiv la prima întrebare, ezitant spre eronat la cea de-a doua, anulând întreaga discuție. Va spune că evreii au lipsit din Ierusalim timp de 2000 de ani (cam falsă informația, dar și mai fals raționamentul) și, astfel, dreptul lor la stăpânirea orașului este discutabil. Le-aș reaminti, în treacăt, două aspecte. Primul este faptul că, după plecarea — forțată, se aude? — a evreilor în exil, armenii au fost cei care, sute de ani, au păzit cetatea, au dezvoltat-o și au locuit-o în mod continuu. Vorbește, azi, cineva despre vreun drept al armenilor la guvernarea Ierusalimului?
A doua problemă, cu mult mai gravă, este realitatea cruciadelor. Atunci când arabii au început să atace Ierusalimul, cucerindu-l și ocupându-l, europenii erau mândri de expedițiile lor militare menite să elibereze cetatea de „muslimi” și să o redea creștinilor. Azi, aceiași europeni, declarați creștini, inclusiv la nivelul Consiliului European (adunarea șefilor de stat sau de guvern din UE), au remis o declarație în care susțin formarea a două state — Israel și Palestina —, ceea ce, în subsidiar, înseamnă și ocupația palestiniană/arabă a Ierusalimului de Est. Ceea ce, în urmă cu multe secole, era de neimaginat pentru europenii creștini azi devine „singura soluție” — Josep Borrell dixit.
Înainte de a privi mai cu atenție problema, să spunem că „soluția cu două state” a funcționat (?) în Serbia, acolo unde EU a recunoscut Kosovo și, de atunci, nu găsește nici soluții de guvernare, nici puterea de a le formula, nici remedii pentru prejudiciile create. Cumva, soluția „cu două state” a funcționat (?) și în Cipru, partea grecească fiind inclusă în UE, partea răsăriteană, complet nerecunoscută diplomatic, stând și azi sub puterea guvernului de la Ankara. În același timp, e inadmisibil (spun europenii) să avem doua state, Spania și Catalonia, căci se încalcă suveranitatea și tot felul de invenții juridice naționaliste. Nici Scoția nu stă mai bine, iar Irlanda de Nord, cum bine știm, se leagănă într-o pseudo-soluție care nu deranjează teoretic pe nimeni, dar care nu spune, cu subiect și predicat, mai nimic despre conflictul de legi din regiune.
Așadar, cu toate aceste antecedente pe masă, europenii spun că „suntem angajați într-un proces de pace în sensul unei păci durabile, bazate pe o soluție cu două state și de aceea, bazată pe susținere pentru Autoritatea Palestiniană”. (Josep Borrell)
Gâlceava diplomatică
Dacă atrocitățile din Orientul Mijlociu nu erau suficiente pentru a da temă de speculații în Europa, atunci liderii europeni s-au ocupat și de acest aspect. În esență, bătălia (de suprafață) se dă între Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, și binecunoscutul Josep Borrell, înalt reprezentant UE pentru politică externă, socialist spaniol din Catalonia, unionist fervent și mare specialist în gafe la nivel internațional. Cunoscute sunt ieșirile sale în fața presei, declarând anumite lucruri ca fiind expresii ale consensului liderilor europeni cu mult înainte ca aceștia să se întrunească să discute, doar fiindcă știe că temele în cauză sunt fierbinți, iar șansele lui de a-și impune părerile sunt, altfel, limitate. Dintre situațiile de neuitat amintim „soluția cu două state (Israel și Palestina, n.n.) și cu Ierusalim drept viitoare capitală a amândurora (!!! n.n.), ce „reprezintă singurul mod de a asigura o pace sustenabilă și stabilitate în regiune” (declarație din 2020, atunci când se punea problema anexării Văii Iordanului la Israel); „suntem gata să trimitem avioane de luptă în Ucraina ” (spus la scurtă vreme după invazia din 24 februarie 2022); „Rusia este vechiul nostru inamic” (rostit în 2019, pentru ca apoi să meargă la Kremlin în 2022 spre a găsi soluții de evitare a războiului).
Ultima sa poznă a fost o nouă declarație privitoare la nevoia unei pauze umanitare în războiul din Israel, pentru ca lumea întreagă să ajungă la populația civilă palestiniană și la spitalele din Gaza. Nu doar că a fost o falsă prefață la întrunirea Consiliului European, ci și o intervenție complet nediplomatică a șefului diplomației europene (cf. politico.eu). A fost nevoie de multe zile de negocieri și de ore bune de dezbateri între lideri spre a se ajunge la o formulare diferită: „pauze și coridoare umanitare”, dar Borrell, în loc să-și ceară scuze, a publicat în social media noi declarații, acuzând Israelul că ceea ce se petrece în Gaza este împotriva dreptului umanitar, constituind o clară crimă de război. Trebuie subliniat că reprezentanții Germaniei, Austriei și Cehiei (nu întâmplător, desigur, dar e dovada că au învățat multe din propria istorie), au contestat vorbele lui Borrell si au subliniat ferm „dreptul Israelului la auto-apărare”.
Europa însă știe mai puține. De îndată ce doamna von Leyen a fost extrem de critică față de declarațiile adjunctului său (Borrell), a evitat menționarea „soluției magice cu două state” și și-a atras contestarea scrisă a peste 800 de funcționari ai Comisiei. Nu se spune în ce măsură o astfel de reacție este statutară — reprezentanții Comisiei au evitat răspunsul, dar Josep Borrell și-a scos înclinațiile dictatoriale din cămară anunțând că politica externă este competența Consiliului (condus de Charles Michel) și a Serviciului Extern (pe care îl gestionează Măria Sa Josep Borrell), astfel încât Comisia ar trebui să se abțină. În felul acesta, șeful diplomației europene se dovedește în deplin consens cu publicațiile propagandiste arabe care o acuză pe doamna von Leyen de colonialism atunci când, în 26 aprilie, a felicitat statul Israel cu ocazia aniversării a 75 de ani de la înființare. Cu acea ocazie, Ursula von der Leyen ar fi citit și un pasaj din Biblie în care se spune că acel teritoriu este „țara promisă lui Israel”. Nu e nimic uimitor, dacă trecem în revistă blogul oficial al domnului Borrell, unde se laudă cu nenumăratele summit-uri la care a participat în ultima vreme, dovedind intențiile sale profunde de pacificare a Orientului Mijlociu. Cităm de acolo: „poziția EU a fost schițată la ședința extraordinară informală a Consiliului Afacerilor Externe pe care am convocat-o la Oman în 10 octombrie și confirmată marțea trecută de Consiliul European în ședință extraordinară”. Ordinea cuvintelor în propoziție parcă dă de furcă celor ce știu că Oman-ul nu e în UE.
O altă boacănă se referă la ajutorul umanitar pe care Uniunea Europeană îl trimite în Gaza. În primele zile după atrocitățile din 7 octombrie, mulți lideri, dar și oameni obișnuiți cereau sistarea oricăror fonduri europene pentru Gaza. Apoi au apărut considerațiile moraliste, culminând cu declarația aceluiași Josep Borrell, care, uneori, face distincție între Hamas și populația civilă palestiniană, uneori uită să o facă. Atunci când o face, avertizează că „tăierea apei și electricității, precum și presiunea asupra civililor pentru a-și părăsi locuințele este împotriva dreptului internațional”. Aproape să-ți dea lacrimile dacă nu știi de câte ori comunitatea internațională a decis sistarea fondurilor pentru anumite state cu scopul de a forța populația să se revolte împotriva liderului autoritar sau pentru a-i distruge acestuia poveștile frumoase despre bunăstarea din țara pe care o capturase. Mai aproape de noi, nu putem să nu întrebăm dacă situația nu seamănă cumva cu blocarea fondurilor PNRR pentru Ungaria și Polonia? Am înțeles măsura UE, susținem penalizarea illiberalismului, dar de ce se face după criterii geografice, și nu după unele cu adevărat morale sau după mult citatul drept internațional? Și în această problemă a fondurilor au fost critici la Bruxelles, în special din partea comisarului Várhelyi (pentru extindere), acuzat de echipa de PR a lui Josep Borrell ca fiind omul lui Netanyahu, ca urmare a faptului că reprezintă (?) guvernul de la Budapesta. În cele din urmă, Comisia a triplat ajutorul pentru Gaza, anunțând că monitorizează circuitul banilor până la destinatarii civili.
Ușor cu soluțiile constituționale!
Cu siguranță, toate aceste dispute sunt sterile din perspectiva întrebării fondatoare: are Israelul dreptul la statul său național? Dacă da, cu ce hartă și în ce raport cu palestinienii? Cum vedem, lumea diplomatică internațională propune „două state”, spre disperarea arabilor care ar dori unul singur și în totală sfidare a realității biblico-istorico-politice. Nu este aici locul să rezumăm toate mențiunile biblice privitoare la Țara făgăduită și la drepturile poporului evreu. Nici nu vom susține isteria istoricistă a celor care caută azi soluție la problema „oul sau găina”, speculând pe tema dreptului primului sosit. Nu spunem că ar fi nelegitime asemenea abordări, dimpotrivă. Dar în spațiul mic pe care îl avem în această pagină, vom spune așa: soluțiile geometrice, inventate în birouri, au fost apanajul europenilor de câteva secole, cu rezultate mai mult decât dramatice, indiferent dacă ne uităm la Orientul Mijlociu, la împărțirea Africii sau, mai recent, la emblematicul caz al Bosniei-Herțegovina. În cazul Israelului, bibliotecile doldora de documente oferă soluții la milimetru celor care vor să fie onești în fața lor înșiși, precum și a cerului de deasupra noastră. Dar, dincolo de asemenea „pedanterii burgheze”, realitatea din teren înclină balanța spre o soluție pe cât de constituțională, pe atât de realist-pragmatică. Un singur stat, Israel, cu arii bucurându-se de o autonomie riguros negociată ar asigura și apă, și energie electrică, și locuri de muncă, dar mai ales securitate, sub condiția că la nivel internațional s-ar dori soluționarea crizelor din regiune. Necazul e că ideea de autonomie regională în interiorul unor state naționale dă fiori mai tuturor capitalelor europene, iar „dușmanul de clasă” știe de ce. Pe de altă parte, soluționarea în acest mod a securității din Israel ar priva Europa de ocaziile minunate de a-și manifesta dubla măsură și, mai ales, pornirile instinctuale: anti-semite, istoric anti-israeliene sau cele de dominație, atunci când, vorba lui Josep Borrell, Europa și țările arabe trebuie să joace un rol mai activ în „problema palestiniană”. Serios? „Problema evreiască” nu mai există? Au rezolvat-o naziștii acum câteva decenii, iar acum ne concentrăm pe realitatea post-evreiască? Nu întâmplător trebuie amintită insistența clerului creștin asupra „moștenirii iudeo-creștine” în cultura europeană. Domnul Borrell ar trebui să spună dacă expresia sus-numită pune accentul pe Iuda sau pe descendența creștinismului din cultura evreiască, fiind, de asemenea, consistent impulsionată în ultimii 2000 de ani de contribuțiile evreilor din Europa. Să ne spună dumnealui și cei 800 de funcționari europeni care trăiesc din taxele noastre cine a făcut „să înflorească deșertul” (Ursula von der Leyen) pe care călătorii de acum un secol îl găseau pe malul Mediteranei? Palestinienii? Hamas? Țările arabe? Cine a asigurat apă și medicamente și asistență medicală chiar recent, în timpul pandemiei ?
Avem o Europă secularizată și corectă politic. Și una mai puțin vocală, care încă își cunoaște originile și datoriile. Și, culmea, citește și dreptul internațional. Iar acolo sunt soluții care aduc împreună și Biblia, și morala, și istoria. Mai puțin fundamentalismul și terorismul.
