„Întrebați asupra posibilității reducerii numărului de parlamentari din țările lor și înlocuirii acelora cu forme de inteligență artificială dotate cu acces la datele lor, jumătate din respondenți, cu precădere cei tineri, s-au dovedit entuziaști.” Așa începe Jan Zielonka ultima sa carte asupra „Viitorului pierdut” (Yale University Press), o carte extrem de realistă și deprimantă, în același timp. În esență, eseurile pornesc de la constatarea ieșirii din paradigma tradițională a politicii și a raportării acesteia la societate, prin schimbarea regulilor, a relației actorilor cu diferite forme de temporalitate și, nu în ultimul rând, prin invadarea spațiului public de către variate forme de inteligență artificială — AI. Dacă, la o primă vedere, nimic nu ar trebui să provoace vreo dramă socială, analiza pe care o avem în față surprinde, cu incisivitatea tipică unui central-european, modificările majore intervenite în viața noastră socio-politică în ultimele decenii: mai multe autocrații decât state democratice, cu tot accesul nostru la informare și resurse; incapacitatea structurală a spațiului politic de a se reinventa din mers, vulnerabilitățile lumii noastre în fața provocărilor majore, ne-prevăzute, deși previzibile, necunoscute în anatomia lor intrinsecă, deși ar fi trebuit să fie deja sub control.

Impactul cel mai pronunțat asupra politicii-ca-obișnuință (politics-as-usual) a avut-o digitalizarea, proces care nu doar că a creat o breșă imensă între generații, dar a redefinit modul în care comunicăm și luăm decizii, modul în care ne raportăm la Celălalt, la schimbare, la regulile puternic consolidate în timp. În acest punct, subliniază Jan Zielonka, însuși timpul a devenit instrument politic, iar acceptarea sau nu a tradiției, legilor, cutumelor ține de voința politicului de a se plasa în continuarea vreunei paradigme sau de a porni totul de la zero, în noi termeni și proceduri. Cum digitalizarea nu a constituit vreun punct final, ci, dimpotrivă,  abia o etapă ce a coincis și a susținut apariția inteligenței artificiale, întrebarea ce străbate ca un leit-motiv întreaga carte este dacă și în ce măsură noi, oamenii, mai putem ține sub control auto-generarea sistemelor AI și ce vom face atunci când acestea vor acționa împotriva noastră. Cine va purta vina? Cine își va asuma vreo vină și dacă acest proces este unul reversibil sau nu? Avertismentul pe care profesorul Zielonka ni-l transmite vine din înțelegerea gradului de autonomizare a AI față de creatorul lor uman și, automat, pericolele la care se supune societatea de vreme ce întârzie preluarea acestora sub control.

„Viitorul pierdut” este doar una dintre cărțile prin care Jan Zielonka ne trage de mânecă, cel puțin pentru a înțelege lumea în care trăim, dacă nu cumva, cum, de altfel speră, vom purcede la câteva schimbări urgente câtă vreme ele mai pot produce efecte consistente. Alte titluri — la fel de incitante — semnate de același autor sunt: „Europa ca imperiu” (Oxford, 2006), „Paradoxurile politicii externe europene”, „Drumul către Uniunea Europeană” și, mai ales, „Contra-revoluția. Europa liberală în retragere”, (Oxford, 2018), premiată și citată mereu când vine vorba despre illiberalismul central-european.

Guvernarea WhatsApp

Una dintre ideile-cheie ale cărții și ale numeroaselor articole care o însoțesc este aceea că trăim într-o epocă a unei viteze extraordinare, a creșterii vizibile a vitezei în toate domeniile, inclusiv în viața noastră privată, ca urmare, o redefinire a conceptului de timp. În deplină opoziție cu accelerarea vieții, democrația este considerată o formă de guvernare ce necesită timp, deliberări, consultări, participare a tuturor/a majorității grupurilor sociale care au un interes în problema pusă în discuție. Jan Zielonka preia de la Edward Luttwak conceptul de „turbo-capitalism”, pe care îl alătură propriei sale interpretări a prezentei „whatsapp guvernări”: „Multe deliberări guvernamentale serioase ori negocieri internaționale sunt realizate prin mesaje rapide pline de bits și bytes, dar lipsite de înregistrări, agendă sau viziune-suport”. Într-un articol publicat în această primăvară, „Bun venit în democrația de mare viteză”, nota faptul că negocierile purtate de Ursula von der Leyen cu Big-Pharma pentru vaccinul anti-Covid au fost derulate (se spune în documentele Parlamentului European) prin intermediul WhatsApp, numeroase mesaje fiind șterse din timp în timp. Se pare că trăim într-o cavalcadă de situații excepționale — crize financiare, pandemii, conflicte militare —, iar simpla declarare a acestei stări de urgență ar legitima (în ochii politicienilor) soluțiile urgente, luate dincolo de procedurile cu care ne obișnuise procesul democratic. Până la urmă nici nu contează partea de legalitate a acestor negocieri, căci, se știe, lumea noastră s-a specializat în a găsi acoperire juridică pentru multe derapaje realizate sub spectrul vitezei. Problema este, însă, aceea a „andrisantului”, a cetățeanului obișnuit care, educat și obișnuit cu un anume ritm de luare a deciziilor, acum se vede forțat să respecte norme și hotărâri formulate în clar răspăr cu ceea ce știa. Cu alte cuvinte, suntem în situația de a respecta norme despre care, ni s-a spus că au un metabolism lent, de consultare și evaluare la mai multe niveluri de interes politic. Nimeni și nimic nu ne-a pregătit pentru acest salt fără precedent și, în același timp, nimeni și nimic nu ne mai scuză dacă nu ținem pasul, dacă rămânem în urmă. Dovada pe care o invocă Jan Zielonka o reprezintă numărul incredibil de mare de tutoriale care populează mijloacele media, tutoriale prin care ar trebui să învățăm să citim mai repede, să luăm decizii instant, să ne adaptăm, să uităm, să depășim și să ne auto-depășim.

Desigur că acestea există și le cunoaștem dar, se întreabă autorul și numeroși cercetători pe care îi citează, unde mai este omul, unde mai sunt valorile și temerile lui, unde sunt soluțiile prin care el, omul, se poate adapta, își poate depăși anxietățile, incertitudinea de zi cu zi, discrepanța tot mai mare între ritmul său interior și viteza lumii în care e  obligat să existe? Mai mult, omul era obișnuit să aibă puncte de sprijin, personalități și instituții de la care el aștepta remedii, programe, fapte clare. Aici intervine calendarul și, prin el, dimensiunea temporală a politicului. În pagini extrem de atrăgătoare, aflăm cum Robespierre a modificat definirea săptămânii de la șapte zile la zece, pentru a descompune viața de familie și ciclul tradițional de viață al francezului obișnuit. Pierzând relația constantă cu slujba de duminică, francezul devenea, treptat, speriat, vulnerabil, oferindu-se la discreția puterii politice. Similar, Mustafa Kemal Atatürk ar fi abandonat calendarul musulman pentru a impune separarea sferei publice de cea religioasă și a întemeia statul secular turc. În Statele Unite, Donald Trump ar fi încercat să extragă trecutul și viitorul din discuție, susținând că în mandatul său s-ar fi inaugurat un prezent glorios pe termen nedefinit. Se pare că din această perspectivă ar fi fost imposibilă — mental — pierderea alegerilor, iar cei ce au atacat Capitoliul în ianuarie 2020 începuseră deja să creadă în prezentul perfect și etern. La polul opus, avem companiile care creează un program riguros de muncă și, de regulă, nu agreează nevoia de repaus ori de concediu a angajaților; avem legile și regulamentele formulate de puterea politică, legi și regulamente prin care se dă o anume ritmicitate vieții publice, dar și restricții, termene în care oamenii trebuie să se integreze, termene de decădere. Acestea, la rândul lor, generează un program public ușor de controlat de către putere, dar care, tot mai des, intră în conflict cu timpul interior, cu nevoile indivizilor. Rezultă cu ușurință mesajul că cel ce fixează un program — calendar, lege, regulament — este deținătorul puterii pe care tocmai o exercită prin limitarea libertății celorlalți. Ca urmare, dincolo de declarațiile democratice, dincolo de alocările de drepturi și libertăți, prin definirea unui program strict de lucru, concediu, ore suplimentare, patronul, sistemul, puterea invadează viețile noastre, aruncându-le în incertitudine și în disconfort cu noi înșine. Cum timpul și ritmurile lui consacrate confereau sentimentul de ordine și siguranță, deconstrucția acestora aruncă lumea noastră într-un amalgam de demisii și negări. „Dacă timpul nu este dat de Dumnezeu sau natură, atunci, clar, este o invenție omenească și, ca atare, subiect al ingineriei politice” (p. 28). Timpul devine un bun de consum și, cum puterea nu este prea generoasă în a face risipă de timp, acesta se transformă într-o resursă rară, evident, neregenerabilă. „Timpul este controlat, abstractizat, obiectivizat, cumpărat și vândut, făcut și refăcut… Într-o lume fără oameni, adăuga faimosul gânditor Norbert Elias, nu ar exista timp. Nu ar fi nici ceasuri, nici calendare” (p. 30). Adevăratele clase sociale sunt cele ce rezultă din alocarea/asumarea timpului, cei cu rezerve mai consistente fiind în vârful ierarhiei sociale, cei cărora timpul le e măsurat de alții ocupând baza piramidei. Necazul vine din faptul că alocările de timp se suprapun cu procedurile democratice, încălcându-le și subminând funcționarea normală a societății. În acest mod, democrația nu doar că intră în criză, dar se îndepărtează de condițiile ei fundamentale de funcționare.

Golem

Este cunoscută povestea păpușarului praghez care a creat o păpușă foarte asemănătoare omului, Golemul, o păpușă care, îndată ce și-a primit „setările”, cu vocabular și inteligență, a început să cutreiere străzile și nopțile oamenilor. De teamă că ar putea provoca numeroase prejudicii, a fost privată, apoi, de instrumentele umane, rămânând o simplă jucărie. După niciun secol, oamenii au creat o multitudine de Golemi, în formula inteligenței artificiale — AI. Aflăm că AI a ajuns să-și dezvolte programele în mod autonom, că are spații de socializare în California și se pregătește să preia tot mai multe din rolurile oamenilor. Marele necaz abia aici începe: în guvernarea de mare viteză (high speed), în turbo-guvernare, mesajele scurte, fără referințe, fără scrupule, fără corelații cu alte activități se pretează mult mai mult cu viața de fiecare zi a AI decât a oamenilor. AI nu are nevoie de deliberări, nici de clauze suplimentare. Preia locul și rolul nostru fără a purta cu ea valorile și năzuințele umane. Ce se va întâmpla atunci când acțiunile AI vor fi îndreptate împotriva noastră? Va mai putea, oare, omul, priva AI-ul de puterea de a acționa? Cine va purta, cine își va asuma răspunderea pentru prejudiciile create de AI sau, mai grav, răspunderea penală? Există deja mașini conduse automat pe străzi, trenuri, instalații. În timp ce statele nu dispun de resurse sau de voința de a implementa digitalizarea în toate școlile și spitalele, AI acționează. Multe formule AI sunt, deja, în mâinile criminalității organizate, structuri care se adaptează mai repede și folosesc mai cu „folos” capabilitățile oferite de AI. „Răspândirea zvonurilor și a post-adevărurilor are loc pe platformele social-media în timp ce apărătorii științei și ai faptelor reale domină media tradițională” (p. 212). Nu în ultimul rând, lumea politică este dominată, încă, de preeminența statelor, de nevoia de a avea state și organizații de state suverane, care, la rândul lor, au nevoie de timp pentru luarea deciziilor și găsirea resurselor necesare. În lumea turbo dublată de folosirea internetului, rețelele informale se dovedesc mai flexibile, mai conectate cu ritmul și cu timpul și, fiind informale, decid instantaneu ceea ce au de făcut. Rețelele de tot felul preiau și ele, ca niște Golemi aproape insesizabili, numeroase prerogative ale statelor și reușesc, datorită informației la care au acces, reușesc să ofere soluții mult mai eficiente de guvernare. La nivelul cel mai acceptabil, Zielonka sugerează chiar conferirea de cât mai multă putere către rețelele de orașe, municipalități, regiuni care, având presiunea comunității, se mobilizează mai ușor și identifică resursele posibile. Este nevoie de implicarea unei pluralități de centrii de decizie și control pentru a evita cyber-crima și răspândirea adevărurilor trucate, este nevoie de controlul asupra dronelor conduse AI și a actorilor sociali care, evitând constrângerile guvernării democratice, beneficiază din plin de toate facilitățile create de AI și nemaicontrolate de societate.

Suntem dominați de viziuni depășite despre organizarea și administrarea societății. Suntem speriați și în dezacord continuu cu noi înșine, precum și cu programele în care trebuie să ne integrăm. În timpul pandemiei, numeroase guverne formulau criterii dure pentru a permite mobilitatea celor sănătoși ori pentru a organiza îngrijirea bolnavilor. La umbra acestora, starea de urgență a modificat radical modul nostru de relaționare, dând incredibil de multă putere roboților și limitând libertatea indivizilor. „Avem încredere în AI? Suntem siguri că datele pe care le folosesc calculatoarele sunt relevante și complete? Dacă aceste calculatoare reflectă apartenența noastră socială sau rasială?” Mergând la vot, alegem, azi, politicieni care nu doar vor guverna bine sau rău, dar vor alege cât din libertatea generațiilor viitoare va fi amanetată de AI. Suntem în stare să gândim, azi, mai repede și pe un termen mai îndelungat decât o face AI în fracțiuni de secundă? Dacă „viitorul nostru este pierdut”, cum am putea să-l mai revendicăm? Este o carte care ne amintește multe lucruri pe care le știm dar ne obligă să gândim asupra lor dacă vrem să avem o viață și un sentiment de siguranță cu care să ne simțim confortabil.