Trăim vremuri grele, foarte grele, cele mai grele. Această retorică pur pământeană, despre care vorbeam în urmă cu ani buni — și chiar erau buni! — ne scutește de multe comentarii. E un fel de „I’m fine” la „How are you?”, într-o lectură cât se poate de politicoasă. Un șunt în instalația noastră socială pe care o păstrăm cu sfințenie, improvizând în locul unei reparații capitale. (Pe care, firește, nu ne-o permitem în vremurile astea.) Și, mai ales, o scurtătură fără contacte fantomă, ce funcționează perfect și pe soare, și pe ploaie. În fine, o operetă de intranzitivitate.
O vom asculta și pe viscol? Înțelept ar fi să o facem. Să fim egali cu noi înșine. Și să ne bucurăm — iar aici nu glumesc deloc! — de mediocritatea liderilor noștri. De micimea și de slăbiciunea lor. De mărunțimea vieții noastre politice. Fiindcă o măreție a ei acum, când sensul de creștere e schițat cu schije, ar fi, într-adevăr, o catastrofă.
Mă tem de „vremea eroului”, de alpiniștii crizei, care o pot aduce din nori pe cadranul ceasului nostru. Până și Hillary și Tenzing i-au cedat eroului — vremii lui — și au coborât în specie, chiar dacă prin ei (împreună) umanitatea a urcat pe Everest.
Mai aproape de noi, într-un club de pe malul Begăi, Covaci a urcat pe scenă alături de Baniciu semnând un fel de „mare împăcare” phoenix-istă. Ce vor face mai departe, dacă, pentru un oraș de câmpie ca Timișoara, o scenă echivalează cu Chomolungma? Cu o „mamă a universului”, chiar dacă a unuia muzical?
Un univers nu însă departe de al cuplului „primariabil” Fritz-Robu. Al duetului care se pregătește pentru anul viitor. Și al duelului care mie, personal, îmi place la nebunie, ca orice reluare a unui goool pe care l-am scăpat ieșind la țigară.
Păcat că Fritz nu ne-a permis să-l iubim condiționat — nici n-am avea loc din cauza celor ce-i oferă adevărata dragoste: cea necondiționată. Mare păcat și că Robu nu ne-a lăsat timp să-l regretăm așa cum se cuvine, astfel încât dialectica unei asemenea confruntării va fi prea simplistă ca să merite o agora veritabilă. Iar noi, denumirea de ostatici ai votului.
Dar până la dialectică — dacă-mi permiteți încă un abuz —, ne mănâncă metafizicile. Și posibilitatea ca omul de paie, pe care-l proslăvesc aici, să se aprindă eroic, mai ales pe seceta asta. Iar focul lui să nu fie chiar unul de paie. Așa că trăiască omul de paie ude, fricosul sau, mai decent spus în legătură cu sursa umidității, plângăciosul, fiindcă a lui va fi împărăția politicii!
