Se spune despre un oraș, despre o regiune în general, că sunt prețuite şi atrăgătoare pentru aceia care le privesc de la distanță, doar atunci când ele insele sunt iubite si, prin urmare, respectate cu adevărat de către propriii lor locuitori. Pentru că, altfel, e greu de crezut că poți deveni un soi de model în ochii celorlalți, câtă vreme tu, ca persoană, sau, extinzând sfera comparației, ca și comunitate, nu ții prea mult să-ți respecți blazonul şi valorile etice şi morale minimale în care se presupune că te-ai format în timp.
Aflat cu ani în urmă într-unul dintre cele mai şic orașe ale acestei lumi şi întrebându-i pe localnici cum se face că orașul lor este atât de fermecător si de prielnic ideii de locuire calmă şi prietenoasă, răspunsul a venit simplu și pilduitor: „pentru că e un oraş pe care noi, cu toții, îl iubim și, astfel, el ne răsplătește cum se cuvine”. Nu sunt deloc vorbe mari şi meșteșugite în sens publicitar, chiar dacă orașul cu pricina este vizitat de o mulțime de turiști de pretutindeni, ci, în esență, este vorba de ceva tangibil și aflat la îndemâna noastră, a tuturor, și anume de puțină afecțiune și de tandrețe in relația cu locul, cu spațiul unde ne trăim, până la urmă, mai toată viața noastră.
Așa și cu Banatul acesta, cel de toate zilele și nopțile, ar trebui să fie relația dintre noi, locuitorii săi adesea nerecunoscători și făloși fără justă și chibzuită măsură, cu, în fond, regiunea cea mai bogată și mai atașată de valorile occidentale din această țară. Și aici chiar nu e vorba de alte cuvinte mari, ci fie și măcar de realitatea fizică a proximitații cu frontiera vestică a României, care ne-a ajutat să fim mai mereu cu un pas înaintea celorlalți. Dar, din fericire, la mijloc este mult mai mult decât această constatare. Şi mai este, desigur, un oraș numit Timișoara, vrăjit, la propriu de strunele și lirica răvășitoare pentru sufletele noastre a două trupe de muzică fără pereche, precum Phoenix și Promusica.
Această Timișoară, veche si deopotrivă tânără, care continuă să fie, iertați-mi subiectivismul, dar mă îndoiesc să fie vorba doar de așa ceva, probabil cel mai fermecător și mai rafinat oraș al României. Timișoara, cu piațetele și clădirile ei majestuoase și, da, cu multe, prea multe dintre ele scorojite și neîngrijite, cu circulația şi aglomerația ei sufocante și, prin urmare, stânjenitoare pentru ideea de standard de viață civilizată, rămâne un reper pentru mulți dintre locuitorii acestei țări. Timișoara, cu așa-zișii ei lideri politici de ieri și de azi, aproape invizibili și, vai, atât de neputincioși în relația cu centrul, dar mai ales cu noi, cei care i-am așezat acolo într-un mod adesea atât de neinspirat, a fost si va rămâne, înainte de toate, un oraș pentru toate anotimpurile.
De aceea, poate că nu ar strica din partea bănăţenilor, nativi sau adoptați pe aceste meleaguri, n-are importanță, să ne prețuim infinit mai mult locul in care ne trăim viețile. Banatul, Timișoara și, desigur, România, dar mai ales noi toți am avea enorm de câștigat din această „afacere amoroasă”.
