Vara se duce chiar acum, când scriu aceste rânduri. Se duce și astronomic, biologic, după ce-i va fi expirat deja buletinul, calendarul. Și totuși august parcă nu vrea să coboare din taxiul-septembrie. Și nici nu se uită la „ceas” — plătește oricât, ca-n fiece an.
Îmi aduce aminte de mine, cel din — iată! — vara… trecută. Cel care — ca de la CCE 2023 la CCE 2007 — proba timișorenește umorul sibian. Ca un zugrav care, venind în casa clientului pentru a evalua lucrarea, ciocănește, plin de mister și muzicalitate, peretele sufrageriei murmurând: „Ce cade cade”. Și, firește, dând din cap cu subînțeles în timp ce-și scutură palmele de praf pe covor — o încălzire necesară pentru scena prețului.
În fața hotelului, „la adresă”, în timp ce-i plăteam taximetristului (ardelean, oltean — sas, în niciun caz în zilele noastre; sasul e ca mine, turist, sau cu totul altfel decât mine, Președinte, dat tot turist) cursa, nu m-am oprit să-i spun, privind puțin în spate, spre Euroinstal-ul de lângă: „Mai bine mă lăsați aici — are mai multe stele”. Iar omul, ardelean pursânge, se pare, mi-a răspuns senin: „Cum doriți — dau puțin înapoi”, ducându-mă, fără să vrea, cu gândul la orașul de cinci stele de acum trei ani — ați ghicit, Timișoara!
Cinci stele acordate exclusiv de fostul primar Timișoarei, care s-au dovedit căzătoare în 2020 și tind să se „reîncarneze” în margarete în anul de grație 2023 — al Capitalei Culturale Europene. Iar asta nici n-ar fi rău, dacă tot mergem din nou cu bicicleta prin piețele centrale, închidem terasele la ora 12 și facem sport pe maidane. Sau dacă începutul însorit al școlii n-a coborât praful ulițelor de la înălțimea nasurilor noastre, făcându-ne să așteptăm febril începutul celălalt — al anului universitar, poate mai ploios, mai în stare să transforme praful în noroi, un produs destul de sănătos, totuși, pentru plămâni, chiar dacă suntem sau nu fumători în aer liber.
Și, repet, asta nici n-ar fi rău, dar să nu se ofilească și margaretele Timișoarei în timp ce actuala administrație își conservă fanaticii, iar vechea, anterioara, propriul fanatism, fiindcă, se știe, fanaticii sunt puțini, foarte puțini, iar fanatismul e unul, numai unul. Firește, pe seama noastră, a gazdelor unei capitale culturale asemenea — cum altfel?! (și aici nu glumesc, așa au fost și alte CCE-uri) — unei plescavițe cu de toate (șaorma fiind prea levantină pentru noi, cei de aici, din vest). Cei care aplaudăm sarea și piperul din plescavița izgonită, la braț cu presa pe hârtie, de pe domeniul public vorbind ironic despre „orașul în care nu se întâmplă nimic” și cei care credem cu tărie (sau bere) în „orașul în care nu se întâmplă nimic”. Cei care apreciem jocul frumos al naționalei de rugby la Campionatul Mondial și cerem introducerea acestui sport în școli și cei care vedem doar rezultatele dezastruoase și solicită introducerea școlii în scoli.
Până la urmă, și pe unii, și pe alții ne paște aceeași toamnă. Sau aceeași… la toamnă. Când se vor culege bobocii (de stea, de margaretă) ai orașului. Iar drumul Euroinstal-ului ne va fi tot mai aproape odată cu venirea frigului. Un drum european, de 12 stele, dar unul în noi, în casele noastre, în singurătățile noastre.
