Dacă-i întrebi pe români, îmi displace termenul, dar, pe moment, nu găsesc altul, cum sunt femeile noastre, vei primi un răspuns unanim, şi anume că sunt printre cele mai frumoase din lume. Şi, de fapt, fără a fi un vânător de fizionomii feminine, am văzut, absolut din întâmplare, prin diverse locuri, cu felurite ocazii, o gamă largă de figuri ce întruchipau frumuseţea sexului slab.

Primele femei ce te făceau să nu-ţi iei ochii de pe ele le-am văzut în satul meu natal, Topolovăţ, mai ales atunci când lumea se strângea, duminica, „la jioc”. Erau, de obicei, tinere, deja căsătorite, probabil conştiente de calităţile chipului lor, dar departe de aerele de vampă, de vedete, ce prin anii 1950–1955 nu-şi făcuseră încă apariţia, mai cu seamă în mediul rural. Era vorba de o frumuseţe „paşnică”, neagresivă, ce, cu trecerea anilor de muncă, de maternitate, se stingea, rămânând însă până târziu, le senectute, urme, trăsături din ceea ce fusese odată. Bărbaţii lor, de regulă, erau tineri din sat, în niciun caz nişte esteţi care să savureze, în sine, calităţile de excepţie ale femeilor pe care le aveau alături. „Frumoasa” era urcată în căruţă, pusă să plivească în grădină, să fie factor activ când naşte vaca şi, mai ales, graţie unui regim uşor feudal, să nu crâcnească în faţa bărbatului ei. Tatăl meu fiind medic timp de peste treizeci de ani în Topolovăţ, dar supraveghind medical şi alte câteva sate din jur, cunoştea „în mare” viaţa de familie a oamenilor de acolo. Foarte rar se întâmpla ca femei bătute de soţii lor să vină la dispensar pentru oblojeli. Că erau repezite de bărbaţi, nevoite să suporte grosolănii, asta era deja altceva, ţinea de absenţa unui strat mai profund al educaţiei.

Mai târziu, părăsind satul, am luat, în studenţie şi, mai apoi, în exercitarea profesiunii, contact cu feminitatea urbană. Multe femei frumoase am văzut şi atunci, dar mai agresive, mai sigure pe ele, evident, mai independente, pentru că, la rândul lor, aveau o sursă de venit. Am navetat ani îndelungaţi cu profesoare, doctoriţe, inginere, tehniciene cu felurite profiluri. Cele mai multe, căsătorite, dar fără a avea un cult deosebit pentru partenerii de viaţă. Pe niciuna nu-mi amintesc însă s-o fi văzut cu vânătăi pe faţă de pe urma unor „dispute” avute acasă, în familie. Problema „violenţei domestice” a început să se pună acut mai cu seamă de la Revoluţie încoace.

De atunci, din Decembrie ’89, pe plan istoric-general, bine venit, în mod paradoxal, au început să cam decadă toate… Învăţământul, disciplina civică, nivelul de educaţie, încrederea în oameni, respectul faţă de vârstnici, respectul copiilor faţă de părinţi. Aceasta a fost latura negativă a libertăţii post-’89. Se simte la generaţiile mai tinere o goană după plăceri, un libertinaj sexual, acel îndemn de aţi trăi „clipa” cât mai intens.

Într-un asemenea climat, „instituţia căsătoriei” este categoric degradată. Partenerii, cu destul de rare excepţii, la câţiva ani de la căsătorie încep să viseze la „noi experienţe”…  „Ce Dumnezeu, se spune, am o viaţă, trebuie să mi-o trăiesc”… Apar, pe acest fond, pe lângă altele, şi cele mai rele lucruri: geloziile, infidelităţile… Un bărbat actual, în cele mai multe cazuri, nu-şi bate soţia fiindcă nu l-a citit pe Molière (nici el n-a făcut-o), ci pentru că a auzit… nu ştiu ce şi nu ştiu cum… un coleg, o maşină, o cafea etc….

Din câte mi-am putut da seama, cele mai multe dezastre în familii, în familiile mai tinere, au la bază infidelitatea dintre parteneri sau bănuiala că ea ar exista. De la schimburi de vorbe, ameninţări, se ajunge la bătăi şi, finalmente, la crime. Dar, oricâte defecte ar ava o femeie, nu le mai înşir, un bărbat, soţ, iubit, se descalifică decisiv recurgând, din răzbunare sau pentru remedierea situaţiei, la „procedura bătăii”. Nu se rezolvă nimic cu asta. Nu mai eşti dorit, tu, ca soţ, iubit, iei situaţia ca atare şi, demn, te desparţi. Lucrul nu e uşor, dar e unica soluţie în cazul unor căsnicii, relaţii care s-au „defectat”.

Cred că suntem, în Europa, pe unul dintre ultimele locuri în privinţa felului în care ne tratăm femeile. Buchetele de 8 Martie şi tot felul de fraze despre frumuseţea şi delicateţea feminină, în cazul în care vin din partea bărbaţilor ce fac apel la pumni, sunt vorbe goale care cad în gol…

P.S.: Subiectul are multe faţete, un simplu articol e departe de a rezolva ceva.