Florin Șuțu (n. 24.04.1959, la Ploiești) este licențiat în Artă, secția Pictură din cadrul Academiei de Artă București, clasa profesorului Ion Sălișteanu. Membru titular al U.A.P. din România, filiala Ploiești, profesor la Catedra de pictură-desen a Colegiului de Artă „Carmen Sylva” Ploiești. Expune periodic în galerii din țară și străinătate, publică tablete, eseuri, cronici de artă plastică în ziare și reviste. A susținut mai multe work-shop-uri în domeniul artelor vizuale, între care la teatrele „Equinox” („Artele și lumea contemporană”) și „Toma Caragiu” (proiectul Fundației AIESEC „Living Library”), ambele din Ploiești. Expoziții personale recente: 2020, „Capricii”, Galeriile „Ion Andreescu” Buzău; 2019, „Alb”, Galeria de Artă Ploiești; 2018, „Memoria privirii”, A.S.E. București; 2017, „Calendar afectiv”, Galeria Artelor, C.M.N. București; 2016, „Acqua alta”, Galeria Artelor, C.M.N. București; 2015, „Ferestre”, Sala „Constantin Brâncuși”, Palatul Parlamentului României. Premii și distincții obținute: 2019, Premiul pentru pictură, acordat de Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu Quintus”; 2018, Premiul pentru pictură acordat de Primăria Municipiului Ploiești; 2018, Premiul pentru pictură, acordat de U.A.P. România, la Bienala Internațională „Ion Andreescu”, Buzău; 2015, Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești.

Robert Șerban: Reacția publicului la lucrările tale, atunci când pui fotografii cu ele pe pagina-ți de Facebook, e cam la fel de fiecare dată: sute de like-uri și zeci de comentarii laudative. Iar multe, foarte multe dintre ele vin din partea colegilor de breaslă, a colecționarilor, a unor oameni obișnuiți cu artele vizuale. E mai mult decât succes, e o confirmare continuă a calității artei tale și a impactului ei. Cât de mult contează aceste reacții pentru tine? Cât de dificil e să nu te „vrăjească”?
Florin Șuțu: Faptul de a posta fotografii după lucrările mele nu reprezintă, în sine, o vânătoare de like-uri și inimioare, dar nici nu pot rămâne indiferent la reacțiile și comentariile care însoțesc postările. În fond, absența acestora ar fi ca și cum eu aș trimite scrisori de dragoste omițând să trec adresa destinatarului, dar verificând zilnic cutia poștală, în speranța aflării unui răspuns. Până și surdo-muții își răspund declarațiilor reciproce de dragoste, uneori de-a dreptul înduioșătoare. Postez imagini fie din arhiva personală, fie fotografii după lucrări aflate încă în atelier, în speranța împlinirii destinului acestora, anume acela de a fi văzute în toate cele patru puncte cardinale, ba chiar de a poposi pe etajere sentimentale. O lucrare nu-și împlinește în mod automat destinul atunci când este semnată și coborâtă de pe șevalet, ci doar atunci când privitorul o validează prin complicitate cu semnificațiile ei, cu virtuțile plastice ori chiar cu stângăciile inerente emoțiilor autentice. Dacă nu aș fi încredințat că rostul artei mele este acela de a ajunge la cât mai multe suflete, aș privi reacțiile și comentariile respective ca pe curiozități dulci-inutile, benefice doar unui clasament iluzoriu, al orgoliilor păguboase. Mărturisesc că impactul asupra lucrărilor, comentariile elogioase ori nu le salvează dintr-un destin derizoriu (acela de-a rămâne pânze murdare de vopsea), devenind, astfel, picturi. Sigur, natura mea umană, zidită și din ratări, și din orgolii, privește încântată peste umăr la toate aceste reacții, dar imediat „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” mă fac să le privesc ca pe un dar, și nu ca pe un merit. Cu alte cuvinte, sunt recunoscător tuturor celor care mă bagă în seamă, căci altminteri ar trebui să sting lumina și să închid ușa atelierului, sau, parafrazându-l pe Corneliu Baba, să las pensulele să se usuce.

R.Ș.: Ai fost student în clasa lui Ion Sălișteanu, pictor care lucra cu o mare viteză, dar și cu o extraordinară naturalețe. Naturalețea sigur a fost contagioasă, în ceea ce te privește. Dar viteza? Cât de greu pictezi? Și ce e greu când pictezi, ce anume ține pensula în aer?
F.Ș.: De umărul maestrului Sălișteanu m-am atins cu sfială, dar cu bucuria ireală de a mă afla în preajma unui uriaș artist, a unui pedagog care făcea din zilele de corectură duminici irepetabile. Comentariile Domniei Sale semănau, întrucâtva, cu un autentic și elegant slalom printre metafore, făcându-ne să înțelegem că vopseaua nu este, ci devine culoare numai și numai prin relaționare la context. De la Domnia Sa am înțeles că gestul plastic spontan este mai plin de emoție și înțelesuri decât orice formă a precauției și că nimic nu se înnoadă în durată în absența emoției, ci se destramă în banal, în risipă generoasă de materiale. Sunt convins că naturalețea, spontaneitatea exprimării reprezintă șansa lucrărilor de a ajunge la privitor, chiar și de la prima citire. În fond, pe nimeni nu interesează efortul, truda, bâlbâielile inerente studiului, căci arta este, înainte de toate, emoție și mai apoi paragraf din nomenclatorul de meserii. Am deprins o oarecare „viteză” de lucru nu de la maestrul Sălișteanu, ci de la înțelegerea că meșteșugul de atelier nu reprezintă un scop în sine, ci doar șansa unei exprimări libere, coerente, tot așa după cum faptul de a-ți cunoaște limba maternă este începutul oricărei scrisori de dragoste, și nu un exercițiu de virtuozitate orală, prilej de comunicare spontană a sentimentelor, și nu ocazia de a scrie litere, cuvinte frumos ornate cu bucle și volute grafice. În ceea ce mă privește, ușurința de a picta ascunde nenumărate rateuri, pânze scoase de pe cadru și aruncate la tomberon, căci întotdeauna insistența de a face cum vreau eu, și nu cum îmi sugerează suprafața de lucru, duce la acumularea de balast, la îngreunarea nacelei și, implicit, a zborului. Cel mai greu este să mă mențin la nivelul laviurilor, să păstrez emoția primelor atingeri a suprafeței pânzei, asta deoarece apare permanent ispita de a mă atașa de detalii, de architectura personajelor, părând a face inventarul recuzitei de atelier. Deși sunt dreptaci, lucrez deseori cu stânga, invocând, astfel, neputințe, stângăcii care să mă mențină în imediata vecinătate a emoției și să mă țină cât mai departe de virtuozități nu numai inutile, ci chiar păguboase.

R.Ș.: Sunt artiști care intervin și după luni, ba chiar după ani la anumite lucrări. Ți se întâmplă asta? Când și cum știi că o lucrare e gata? Ce trebuie să aibă ca să nu mai accepte nici măcar un vârf de pensulă?
F.Ș.: Nu, nu revin. Prefer să așez o pânză nouă pe șevalet, să duc în altă direcție discursul celei asupra căruia aș fi fost tentat să revin. Altminteri, ar trebui să stau toată viața asupra aceleiași lucrări, găsind mereu și mereu alte înțelesuri, eu însumi fiind mereu și mereu altul. Mult timp am lucrat în culori de ulei, cu tot ce presupune ca tehnică: perioade lungi de așteptare, verniuri de retuș etc. Am realizat, astfel, că, pe măsură ce insistam asupra aceleiași lucrări, mă îndepărtam foarte mult de starea emoțională inițială, că nu făceam altceva decât să acopăr suprafețe cu vopsea din aproape în aproape, aidoma celor care lucrează goblen, detașați de emoție și preocupați de împunsăturile de ac. În tinerețea mea imberbă făceam cópii după maeștri, poticnindu-mă la fiecare pas. În fața unui peisaj de iarnă semnat de Ciucurencu, am observat că nici albul de zinc, nici albul de titan nu erau suficient de luminoase, așa, precum zăpada din pictura maestrului. Ajuns în fața originalului, la Muzeul de Artă al Republicii, am realizat cu surprindere că suprafața respectivă nici măcar nu era acoperită cu vopsea, că Ciucurencu lăsase grundul la vedere. Atunci am înțeles că a picta nu înseamnă să pui vopsea ca apucatul, că suprafețele rezonează între ele și fără ambiția mea mediocră de a le încărca cu vopsea. Mi se întâmplă deseori să abandonez prea devreme uneltele — când pânza încă reclamă atingeri de pensulă, tușe, accente, fie prea târziu, când pânza arată ca un maldăr de vopsea. Rareori las la timp paleta din mână.

R.Ș.: L-ai putea evoca pe maestrul tău, Ion Sălișteanu, printr-o poveste ori o întâmplare ce iese din ramă?
F.Ș.: O, sunt multe asemenea momente! Robert, în cei șase ani de studii am trecut de la tristeți cauzate de neîmpliniri la șevalet, evidențiate de maestru în mijlocul colegiilor mei de grupă, la bucurii greu de stăpânit, chiar și atunci când „victoriile” plastice erau neînsemnate. Treptat, treptat dragostea maestrului ne făcea să așteptăm cu nerăbdare ziua de corectură, să împrăștiem în tot atelierul studiile, variantele, schițele și tot ce ar fi putut face dovada muncii și bucuriei noastre de a lucra. După o astfel de întâlnire, preț de câteva clipe, ne simțeam artiști. Imediat după susținerea lucrării de diplomă și a examenului de licență, ne-am înființat la ușa atelierului din Pangratti, fără scrisori de acreditare (maestrul ne iubea suficient, încât să ne ierte necizelarea). După ce maestrul ne-a primit, am căscat gura la tot ce ne înconjura, am încercat comentarii dintre cele mai savante, izbutind cu greu doar stupizenii. După un timp în care ne-am întrecut în bâlbăieli, piruete verbale caraghioase, însăilări de tot hazul, maestrul nostru drag ne-a îmbiat cu câteva păhărele pline de mărgeluțe plutitoare. Evident, vorbesc de păhărele cu palincă. Când entuziasmul întâlnirii a ajuns la apogeu, maestrul ne-a rugat să luăm fiecare câte un instrument muzical dintre cele aflate pe peretele atelierului. Am luat care un trombon, care o tobă, unul o trompetă, altul o pereche de cineli etc., iar la semnalul „dirijorului suprem” am început să cântăm. A ieșit o behăială de zile mari, spărgând liniștea și cuviința atelierului, o muzică aidoma celei cântate de ibrice, cratițe, tigăi și ligheane aruncate pe casa scării. Îmbujorați de gerul din pahare, încântați peste măsură de concertul nostru, am plecat în haită, lăsând în urma noastră un artist uriaș, un pedagog minunat să strângă după noi cioburile și firimiturile gălăgiei noastre.

R.Ș.: Fiindcă ești profesor de desen, ar trebui să ai o mulțime de ucenici. Mai e posibilă astăzi o astfel de relație, care ca să fie rotundă, ar trebui să continue și în afara școlii?
F.Ș.: Odinioară, numărul mare de candidați la admiterea în liceu ne punea în situația, de-a dreptul dureroasă, de-a respinge chiar și copii cu reale virtuți, cu o evidentă detentă creatoare și care, într-un sistem generos de școlarizare, ar fi avut șansa de a îmbogăți patrimoniul contemporan. Mulți dintre cei respinși au renunțat, au abandonat acest drum, apucând pe căi numai și numai de ei știute. Dintre cei admiși, mai toți au ajuns colegi de catedră, colegi de simeză, colegi în filialele teritoriale ale U.A.P.R, extinzând ceea ce, la început, se chema relație profesor-elev, la ceea ce, ulterior, a devenit maestru-discipol. Astăzi, când numărul candidaților este aproape egal cu al locurilor de școlarizare, șansele ca elevii admiși să se identifice cu un destin artistic, să renunțe la tentații imediate în favoarea studiului susținut, să se întoarcă la catedră după absolvirea Academiei de Artă, să expună alături de dascălii lor pe aceeași simeză sunt foarte mici și deloc îmbucurătoare. Ne regăsim la vernisaje, iar după prima emoție a revederii, schimbăm amabilități banale, zâmbete de conjunctură, îmbrățișări reținute, evocăm cu moliciune în glas anii petrecuți în liceu, ca și cum nu ne-ar fi aparținut, ca și cum ne-am simți vinovați că i-am parcurs. Nu este mai puțin adevărat că nici eu nu sunt o ploaie caldă de vară sub care copiii, elevii, foștii elevi să danseze zglobii ori să chicotească de bucurie. Natura mea introvertită poate reține locului orice entuziasm exterior, poate bloca până și cele mai exuberante intenții de apropriere, făcând ca ceea ce tu numești relație rotundă să rămână, în cel mai bun caz, colțuroasă, greu de rostogolit.

R.Ș.: Ești un artist ce are propriul stil, propria tușă. Cât și cum mai ești interesat să cauți și în alte zone ale picturii, ba chiar să experimentezi, în clipa în care ai găsit o „formulă” ce e doar a ta?
F.Ș.: „Propriul stil, propria tușă” nu reprezintă o achiziție de sine stătătoare, ca intenție a demersului plastic personal, astfel încât, odată ajuns aici, să pornesc în altă direcție, în speranța aflării altui stil, altei tușe. Nu sunt câtuși de puțin interesat să experimentez, ci sunt preocupat să aprofundez subtilițățile de limbaj. Într-o discuție cu profesorul Liviu Lăzărescu, discuție în care-i spuneam că intenționez să repet anul doi de studii (voiam să reiau cursul de anatomie artistică al profesorului Dan Cristian Popescu), acesta a replicat că risc să fiu aidoma mărului care înflorește abundent în fiecare primăvară, dar care nu face mere niciodată. Oricâtă bucurie ar oferi privirii grădinarului, acesta își va dori, până la urmă, și câteva roade. Am înțeles atunci că soluția nu este aceea de a te risipi în căutări, ci de a aprofunda ceea ce ai găsit.

R.Ș.: Intuiesc că reacțiile de pe facebook au corespondențe și în realitate și că nu sunt puțini cei care îți bat la ușa atelierului să-și procure o lucrare. Cât de ușoară e despărțirea de o piesă? Ce tip de lucrări păstrezi pentru colecția personală?
F.Ș.: Robert, sunt sigur că știi că o expoziție personală reprezintă o selecție subsumată unei intenții, unui enunț ideatic, unei povești, ceea ce face ca un număr mare de lucrări — unele chiar cu aceeași amplitudine valorică — să nu își găsească locul pe simeză și să rămână în atelier. Ei bine, o vizită la atelier este, înainte de toate, un prilej de a vedea cât mai multe lucrări, cu mult mai multe decât ar încăpea într-o expoziție, fie ea chiar și una aglomerată. Prezența artistului, a recuzitei de atelier, pânzele abandonate, rame de tot felul, schițele etc. fac dintr-o vizită la atelier, oricât de scurtă ar fi, un moment care nu poate fi dedus, nici din afișul expoziției, nici din titlurile și nici chiar din lucrările expuse. Cât îi privește pe cei care bat la ușa atelierului, nu întotdeauna aceștia pleacă însoțiți de o lucrare sub braț. Unii revin pentru a se decide, alții îmi mulțumesc politicos pentru timpul acordat, plecând doar cu amintiri fixate pe retină. Când, în fapt, o lucrare este luată în brațe și părăsește atelierul, acesta nu înseamnă pentru mine o ruptură, o desprindere dureroasă, ci împlinirea destinului acelei lucrări. Cât privește colecția personală, îți mărturisesc că am lucrări doar de la confrații mei de aici ori de aiurea, câteva superbe icoane vechi primite în dar și două portrete ale fetițelor mele dragi. Sunt mai atașat de pânzele albe care așteaptă atingeri de pensulă, întocmai ca de hârtia albă care așteaptă declarații de dragoste, decât de pânzele terminate și semnate. Să mă atașez foarte tare de o lucrare ar fi ca și cum aș ține foarte mult la o scrisoare de dragoste scrisă atât de mult, încât să nu o mai expediez. Ar fi trist, înduioșător de trist.

R.Ș.: O parte dintre artiștii și galeriștii contemporani se uită cu un… ochi la pictura de șevalet și par că spun: e timpul artei conceptuale, al jocurilor inteligente, al melanjului dintre diversele domenii și arte, al textului explicativ și denotativ, ce întărește și justifică demersul vizual. Ai resimțit acest mod de poziționare estetică? Ai vreo replică, vreo pledoarie pentru pictură?
F.Ș.: Privesc cu emoție și interes tot ceea ce am ocazia să văd, uneori revenind și poposind cât de mult posibil în fața lucrărilor expuse, alteori grăbindu-mă să ies, nu înainte de a schița un zâmbet în direcția artistului, măcar din partizanat de breaslă, din respect pentru efortul acestuia, dacă nu și pentru împărtășirea acelorași emoții. Oricât de puține spații de expunere ar rămâne de la o zi la alta, vor fi întotdeauna locuri de expunere pentru toți artiștii, indiferent de formula de adresare a acestora. Dacă un „demers vizual are nevoie de un text explicativ și denotativ care să îl justifice” înseamnă că, din capul locului, acel demers a plecat la drum șchiop, fără cârje și legat la ochi. Este ca și cum, văzându-ți iubita pe celălalt trotuar, ai face efort să îți motivezi inima să bată alert, ai aștepta cuminte culoarea verde a semaforului, cea care să îți îngăduie să alergi spre îmbrățișare. Într-o atare situație, ești doar un ins care trece strada, nu un îndrăgostit. Din punctul meu de vedere, pictura este o scrisoare de dragoste olografă în care îndrăgostitul nu e preocupat de caligrafie, de calitatea cernelii ori a creionului care scrie, ci de emoția care îl îndeamnă, care îl copleșește și îl face, uneori, să greșească, alteori să fie exuberant. Pictura este o strângere de mână din care să răzbată bucuria întâlnirii, a revederii, și nu albul manșetei și butonii eleganți, este ca o privire în ochii celuilalt, fără ochelarii fumurii de soare pe nas. Pictura este autograful pe geamul aburit al compartimentului, înainte de plecarea trenului din dreptul iubitei rămase pe peron. Pictura este emoție, nu precauție, căci dacă ne-am dezice de frumusețe, ar fi ca și cum ne-am închipui că îngerii năpârlesc.

Interviu realizat de Robert Șerban