Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi. A publicat cărţile: Zborul femeii pe deasupra bărbatului, poeme, ed. Eikon, 2004; Cartea tuturor intenţiilor, roman, ed. Vinea, 2006; ed. Cartea Românească, 2008, ediţia a II-a; Apropierea, roman, ed. Cartea Românească, 2010; ed. Polirom, 2014, ediția a II-a, colecția TOP10+; La două zile distanţă, poeme, ed. Charmides; Lunetistul, roman, ed. Polirom, 2013; Cinco poemas, poeme, editura Traspies, Spania, 2014; Războiul mondial al fumătorilor, roman, ed. Polirom, 2015, ediția a II-a TOP10+ Polirom, 2017. Apropierea a apărut în 2015 la editura Książkowe Klimaty din Polonia, în traducerea lui Dominik Malecki, și la editura Traspies din Spania, traducere Elena Borrás García. A scris, în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu, scenariul după romanul Apropierea. Scenariul a câștigat în 2014 locul doi la concursul de scenarii organizat de Centrul Național al Cinematografiei și a obținut finanțare de la Eurimages.
Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?
Marin Mălaicu-Hondrari: Cred că rostul scrierilor mele e să-i facă pe cititori să viseze la o altă viață, să se amuze, să spere, să viseze, mai ales, și, nu în ultimul rând, să-și dorească să mai citească și alte cărți. Așadar, pot spune că scriu pentru cititori, chiar dacă literatura mea este una de nișă. S-ar putea ca importanța cărților mele, dacă există vreuna reală, nu doar închipuită de mine, să fie tocmai asta: să-i fac pe cititori să iubească literatura, să își dorească să se îndrăgostească, să trăiască mai intens.
Nu știu până când, îmi place acest până când. E capcana în care vom cădea cu toții, pentru că mereu vom avea impresia că avem ceva de spus, pe când, de fapt, nu e deloc așa, și lumea s-ar putea lipsi foarte bine de oricare dintre cărțile mele, dar nu eu, eu nu. Să însemne asta că scriu în primul rând pentru mine? Să mă fac pe mine să visez?
R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum?Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?
M.-H.: Nu se poate să urmezi aceeași cale. Ar fi prea plictisitor, atât pentru cel care scrie, cât și pentru cel care citește. Am încercat să găsesc mereu formule noi de expresie, să nu mă repet, unori mi-a ieșit, alteori nu, dar măcar am încercat. Poți fi foarte bine în acord cu tine, dar luându-te mereu în răspăr. Norocul meu e că scriu și poezie, și proză, iar în ultimii doi ani am lucrat și la scenariul pentru filmul lui Tudor Giurgiu, Apropierea. Experiența cu scenariul m-a ajutat foarte mult să mă detașez de scrierile mele. Și de vreo cinci ani încoace scriu povestiri la comandă: polițiste, de dragoste, de mister, ba am scris chiar și o povestire erotică; cea erotică mi-am comandat-o singur, ca să văd dacă sunt în stare să scriu o povestire erotică bună. Cred că mi-a ieșit așa și așa, dar a fost o provocare.
R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?
M.-H.: IT-ist, fără să stau pe gânduri. Pentru simplul fapt că poți fi IT-ist și artist, dar mai greu artist și IT-ist. Sau nu știu. Sunt un sfătuitor foarte prost.
R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?
M.-H.: Am pierdut o țară, dar am câștigat un vis, spune Roberto Bolaño în Câinii romantici. Îmi place lumea în care trăiesc, de cele mai multe ori mă simt bine, dar asta poate și pentru că ies rar din casă, munca pe care o fac, în special cea de traducător, mă ține închis, așa că atunci când ies la plimbare lumea mi se pare minunată. Dacă aș merge zilnic la fabrică sau cu metroul, poate nu mi s-ar mai părea atât de minunată. În rest, visez să mai trăiesc câțiva ani în Córdoba, Spania, să mai fumez niște țigări cu D.D. — pentru că iubirea îmblânzește realitatea —, să mai public o carte de poeme, să continui să mă bucur de cititul cărților, să mă văd cât mai des cu bunii mei prieteni. Și bineînțeles că mai visez cai verzi pe pereți, că altfel n-aș mai scrie.
R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?
M.-H.: Imediat ce mă trezesc, mă duc la baie și mă spăl cu apă rece pe față. Fac asta de când mă știu, zilnic, de mic copil. Atunci mă văd în oglindă. Apoi, de-a lungul zilei, nu mă mai uit în oglindă. De cele mai multe ori, nu știu cine e cel din oglindă. Parcă pe măsură ce văd un chip tot mai îmbătrânit, am tot mai puține în comun cu el, dar trebuie să accept ce văd în oglindă, deși nu-mi place, accept pentru a nu fi și mai ridicol, pentru a nu ajunge ca rockerii ăia bătrâni și lățoși care încă mai poartă tricouri cu cranii și cruci sau ca tinerii cu tricouri Che Guevara. Dar adevărata mea oglindă sunt cărțile pe care le citesc, cărțile altora. Deși ies cu imaginea șifonată și din oglinda asta de hârtie, parcă doare mai puțin, parcă mai e loc de speranță, pe când sticla oglindei e nemiloasă. Și așa și trebuie să fie. Cât să tot facem umbră pământului? Sper din toată inima să nu ajung un bătrân acru, țâfnos, megaloman și libidinos. Știu că va fi greu. Dar nimănui nu-i este ușor.
(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: MuzeulNațional al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)
