Revoluția franceză și conspirația masonică

191

Ziua naţională a Franţei este într-o mare măsură şi ziua României moderne. Mai ales de la 1848 încoace, de când tinerii bonjurişti s-au întors de la Paris cu un nou model de Românie pe care o vedeau după chipul şi asemănarea ţării în care au studiat. Cum bine se știe, „spiritul francez” a inspirat legislaţia noastră, viaţa universitară, administraţia și, mai ales, cultura română. Dar e cel puţin stupefiant că, pe străzile Bucureştilor de la 1789, la numai o zi după căderea Bastiliei, se auzea „Allons, enfants de la patrie” sau „Vive le son, vive le son du canon”. Cel puţin aşa scria Ion Ghica în scrisorile sale şi, e drept, adăuga un detaliu important: accentul era grecesc. Grecesc, fiindcă grecii priveau deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate” din perspectiva eliberării de sub otomani. Sub aceleaşi idealuri va lua fiinţă, în Muntenia, imediat după triumful Revoluţiei Franceze, societatea secretă Eteria ce avea ca proiect nu numai eliberarea Greciei, ci şi transformarea Balcanilor într-un soi de nou Eden al naţiunilor. Aşa se explică de ce în Eterie s-au înrolat şi mari boieri români cum ar fi Ghica, Dudescu, Cîmpineanu sau Sturdza.

Iar dacă spui societăţi secrete, nu poţi evita o temă despre care am mai scris: Revoluţia Franceză şi complotul sau răzbunarea lojelor masonice.

Primul lucru care trebuie spus în legătură cu Revoluţia de la 1789 este că majoritatea istoricilor serioşi nu iau în considerare teoria implicării decisive a Masoneriei în pregătirea şi declanşarea lui 14 iulie. E adevărat, în ajunul Revoluţiei, Marele Orient număra peste 50.000 de membri, ceea ce arată că, practic, toate persoanele importante ale epocii, la Paris sau în provincie, aveau legături cu Masoneria. Sigur însă din toate aceste speculaţii este faptul că Ordinul a fost unul dintre canalele de propagare a ideilor revoluţionare, dar că el ar fi dirijat şi declanşat scânteia Revoluţiei nu se poate susține.

În primul rând fiindcă Masoneria nu a avut o poziţie comună faţă de rege. Mai întâi, în 14 iulie 1789, când regele se deplasează la Primărie, masonii prezenţi acolo îi acordă cea mai mare cinste şi formează, cu săbiile de ceremonie, ceea ce se numeşte „bolta de oţel”. Din 1791 lojele „intră în adormire”, adică îşi încetează activitatea, au datorii mari, lucru greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla dacă ele ar fi condus represaliile.

Nici vorbă de o concertare masonică de vreme ce Ordinul se împarte în două tabere: loialiştii sau legitimiştii, care vor intra în rândurile antirevoluţionarilor, şi revoluţionarii, la rândul lor divizaţi în diverse partide duşmane de moarte. Singurele momente care ar putea să semene cu o concertare sunt ale anului 1790, când nobili masoni de cel mai mare rang în aristocraţia vremii propun desfiinţarea titlurilor de nobleţe, iar un altul, celebrul scriitor Bernardin de Saint-Pierre, a supus la vot desfiinţarea sclaviei.

Ca o ironie a sorţii, Teroarea dezlănţuită între 1794 şi 1794 va acţiona în principal cu ajutorul ghilotinei, un instrument de execuţie conceput de Guillotin, un mason care va cădea victimă propriei sale invenţii. Abia în 1795 lojele vor ieşi din adormire şi, sub Napoleon, vor cunoaşte din nou o perioadă de glorie după ani de restriște.

LĂSAȚI UN MESAJ