Contrar celor care clamează faptul că, prin retragerea social-democraților din ecuația guvernamentală, este provocată dinadins o criză constituțională, eu unul nu cred deloc în acest sumbru scenariu. În termenii dreptului public, criza constituțională nu poate fi decât una funcțională și/sau relațională, îmbrăcând întotdeauna forma unei situații în care fie una dintre cele trei puteri constituite în stat refuză să-și exercite competența, fie, după caz, una dintre aceleași trei puteri o împiedică pe oricare dintre cele două să-și îndeplinească prerogativele constituționale. Nu suntem în niciuna din cele două alternative ipoteze de lucru. Ecuația parlamentară de putere nu poate fi altfel privită decât în note cantitative, respectiv aritmetice. La rândul ei, matematica parlamentară este pe cât de simplă, pe atât de implacabilă: nu poți guverna decât numai dacă te bucuri de sprijinul efectiv al majorității deputaților și senatorilor, iar dacă mai mult de jumătate plus unul din numărul total de parlamentari nu mai susține un anumit guvern, atunci respectivul guvern, împreună cu primul său ministru, trebuie să plece acasă.
Așa cum ne-am obișnuit, exponenții foarte vocali ai USR-ului, împreună cu câțiva liberali, răstălmăcesc Constituția, interpretând normele fundamentale de organizare și funcționare a statului într-o manieră pe cât de originală, pe atât de vulgară. Nu există democrație autentică fără tensiuni infra-parlamentare, iar într-un regim politic pluralist, care nu are caracter bipartit, ci funcționează bazându-se pe cel puțin șase până la opt componente parlamentar-politice (PSD, PNL, USR, UDMR, AUR, SOS, POT plus minoritățile naționale), stabilitatea guvernamentală nu este facil de conservat. Unii comentatori politici — despre care îmi iau libertatea să cred că nu au niciun fel de cunoaștere în materia dreptului constituțional și că stau la fel de prost și în materia analizei politice — isterizează nația vehiculând în mod repetat ideea că, prin retragerea de la guvernare, social-democrații compromit nu numai stabilitatea guvernului, ci și mult trâmbițata reformă a statului. Curios, aceiași comentatori pretind că „rozătoarele” din PSD au ruinat țara și au transformat-o într-un spațiu de nelocuit. Dacă acest tip de discurs ar fi numai paradoxal și marcat de fracturi logice, aș fi cât se poate de înțelegător. Dar lipsa totală a coerenței mesajului transmis — rămâneți la guvernare ca să-l salvați pe Bolojan, dar nu guvernați pentru că sunteți niște hoți — dovedește nu numai ignoranță, ci și un anume soi de servilism care este, în egală măsură, penibil și vulgar.
Și ce dacă PSD-ul pleacă de la guvernare? Avem o Constituție care ne livrează soluții mai ales pentru astfel de situații. Președintele României nu are decât să-și exercite, în manieră corespunzătoare, funcția de mediere sau să-i invite la consultări pe reprezentanții notabili ai formațiunilor politice parlamentare, în scopul identificării unei noi majorități în cele două Camere, dispusă să susțină un nou guvern. De ce comentatorii bolojeniști nu vorbesc despre astfel de scenarii, pe care însăși Constituția le descrie? Pentru că temerea lor nu este generată îndeosebi de persoana și nehotărârile domnului Grindeanu, ci mai ales de atitudinea corectă a domnului Nicușor. Mai toți acești exaltați pseudo-comentatori știu foarte bine că, deși România are parte de un regim politic accentuat parlamentarizat, adevărata putere se găsește la Președintele Nicușor Dan. Omul care — vrem, nu vrem — este cel mai informat politician din această țară și are la îndemână cele mai convingătoare pârghii, prin intermediul cărora, în cel mai băsist fel cu putință, poate face și desface câte și ce guverne vrea. Astfel stând lucrurile, pentru cei iremediabil îndrăgostiți de guvernarea domnului Bolojan, nu există decât o unică și exclusivă cale: salvarea, cu orice preț, a acestui guvern, pentru că numai acest guvern este dispus să conserve pozițiile ministeriale astăzi deținute de oamenii USR-ului, un partid care, deși a obținut la ultimele alegeri ceva mai mult de 10% din totalul voturilor valabil exprimate, deține circa un sfert din portofoliile ministeriale, ba chiar pe unele dintre cele mai importante.
La rândul lor, social-democrații știu că, prin ponderea parlamentară deținută, nicio majoritate politică pro-guvernamentală nu poate fi construită fără ei. Sigur, aceștia au posibilitatea de a trece într-o „pseudo-opoziție”, susținând, printr-o atitudine politică blazată, un guvern minoritar de tipul „Bolojan II”. Numai că o astfel de atitudine este foarte riscantă pentru PSD, care, în felul acesta, s-ar putea să deconteze politic o astfel de atitudine, pe care electoratul o va percepe ca fiind una de neimplicare coniventă și, automat, complice la politicile promovate de un Guvern Bolojan înțesat de useriști, și aceasta, în contextul în care, în ambientul politic tensionat din ultimele zile, domnul Bolojan s-a grăbit să afirme că, indiferent dacă social-democrații se vor retrage sau vor fi alungați din guvern, el este pregătit să-i înlocuiască cu o puzderie de tehnocrați oengiști. Stranie atitudine! Firesc ar fi fost ca premierul eventual rămas în funcție și a cărui principală calitate este totuși aceea de a fi președinte al Partidului Național Liberal să aducă alături de domnia sa cât mai mulți membri ai formațiunii politice pe care o conduce. Maladiva dragoste pe care primul-ministru al aceste țări o nutrește față de tehno-oengiști devoalează adevăratele opțiuni politice ale domnului Bolojan. El pare să nu fie altceva decât un userist camuflat, înveșmântat în niște straie liberale, de care acum, mai mult decât oricând altădată, se rușinează. Și atunci, întreb și eu, ca tot omul: Ce este mai de ocară? Fuga chițcanilor pesediști sau meschinăria politică a unui premier pentru care ședințele cu colegii din USR (acolo unde, cel mai probabil, tace și ia notițe) sunt infinit mai plăcute decât ședințele cu formal-subordonații din PNL (acolo unde, furibund, îi critică și îi amenință cu toate relele din lume pe încă partenerii politici din PSD)?
