S-au înmulțit teribil cei care îmi spun că momentul suveraniștilor români nu a venit încă și că aceștia vor avea șanse reale să preia puterea politică din această țară numai după ce conservatorii-naționaliști francezi și germani o vor face în propriile lor țări. Pe scurt, toată speranța suveraniștilor români stă în câștigarea alegerilor prezidențiale din Franța de către domnul Jordan Bardella și în obținerea unui scor electoral foarte bun la următoarele alegeri parlamentare generale din Germania de către formațiunea conservatoare și eurosceptică Alternative für Deutschland. Pentru o clipă, să presupunem că speranțele naționaliștilor români devin realitate politică la Paris și, respectiv, Berlin. Își poate imagina cineva cât de cât rațional că, automat, în România, dl George Simion va deveni Președinte al României, dl Călin Georgescu, premier (sau invers), dna Diana Șoșoacă, ministru al justiției și Anamaria Gavrilă, eventual, Președinte al Camerei Deputaților??? Să fim serioși! Astăzi, niciuna dintre figurile ofertei electorale eurosceptice din toamna lui 2024 ori din primăvara lui 2025 nu ar mai obține nici măcar scorul electoral de atunci. Știu că rămâne discutabilă anularea alegerilor prezidențiale înainte de consumarea turului doi, eveniment care ar fi trebuit să se consume la 8 decembrie 2024, zi în care — culmea coincidenței! — s-au împlinit 33 de ani de la adoptarea actualei Constituții, aprobate, prin referendum, la 8 decembrie 1991, text care, printre altele, stabilește, pe de-o parte, faptul că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum”, iar pe de altă parte că „niciun grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Și mai știu că actul anulării acelor alegeri rămâne unul discutabil, pentru că nici până în prezent, după aproape un an și jumătate, autoritățile Statului Român nu au fost în măsură să producă dovezile convingătoare, apte să justifice o asemenea categorică și severă măsură. Dincolo însă de această „apăsare națională”, un lucru îmi pare cât se poate de clar: politicienii români care împărtășesc o ideologie naționalist-eurosceptică sunt încă la foarte mare distanță de un concret program politic atât de bine finisat, încât să poată deveni un veritabil, pragmatic și aplicabil program de guvernare. Românii pot fi seduși de discursurile înflăcărate — legate de familia tradițională, de eroii neamului, de „mărețele” realizări ale perioadei socialiste și, în mod special, ale celei ceaușiste —, dar acestea nu țin nici de cald, nici de foame și nici măcar de pastișă pentru securitatea națională. Pentru reformarea sistemului instituțional al unui stat (de care noi, românii, avem foarte mare nevoie) și pentru gestiunea unei țări ca România ne sunt de trebuință proiecte serioase și competențe veritabile. Sunt de acord că dl Dan Dungaciu vorbește bine (pe alocuri, chiar foarte bine), că dl Petrișor-Gabriel Peiu ori dl Gheorghe Piperea par să știe despre ce vorbesc și că, alături de cei trei, or mai fi câțiva (nu foarte mulți!) care, atunci când se adresează publicului, merită să fie ascultați. În rest, în zona politică suveranistă, vorbim despre un deșert intelectual și ideologic. Și despre o nădejde care — cred eu! — nu valorează nici cât un buletin de vot pe care tușul de pe ștampila a trecut de pe o pagină pe alta: nădejdea în victoria naționaliștilor/conservatorilor din Apusul Europei.
Să ne întoarcem acum la presupunerea de mai sus: cum că dl Bardella devine Președinte al Republicii Franceze și că Alice Weidel dobândește calitatea de Cancelar al Germaniei. Credeți cumva că, în interiorul Uniunii Europene, cei doi vor dori neapărat să coopereze cu naționaliștii/suveraniștii români, eventual aduși la putere prin alegerile parlamentare generale din 2028? Eu îndrăznesc să cred că nu. Dacă este să dăm crezare tribulațiilor suveraniștilor români — cum că România a intrat în Uniunea Europeană doar pentru că țările din vestul Europei aveau nevoie de resursele țării noastre, de o suplimentară piață de desfacere și, până la un punct, de forța noastră de muncă, pretins calificată —, atunci, în logica acestora, locul și rolul Statului Român în interiorul Blocului Unional ar trebui dramatic renegociate, în direcția re-suveranizării acestei țări. O atare linie de gândire contrazice flagrant întreaga filosofie politică și instituțională pe care s-a construit Uniunea Europeană, îndeosebi după „momentul Lisabona” (1 decembrie 2009). Filosofie la care nu cred că „suveraniștii vest-europeni” (ghilimelele nu sunt deloc întâmplătoare!) nu vor și nici nu au de ce să renunțe. La cât de integrate — economic și, de câțiva ani, și politic — sunt statele membre ale Uniunii Europene, nici dl Bardella și nici dna Weidel, odată ajunși în poziții politice de decizie în țările lor, nu vor dori și, de altfel, nu vor avea niciun interes să dinamizeze locul și rolul Franței și, respectiv, al Germaniei în mersul construcției paneuropene. Schimbarea (profundă/substanțială a) regulilor jocului — îndeosebi într-o perioadă foarte dificilă din punct de vedere internațional (politic, dar mai ales economic) — ori renunțarea la ceea ce s-a câștigat în materie de integrare a țărilor membre ale Uniunii Europene sunt, în sine, periculoase. Toată lumea știe că orice precedent în direcția re-suveranizării unora dintre statele membre poate determina un „efect de domino” și, finalmente, o slăbire, ba poate chiar o dezmembrare a Uniunii prin manifestarea simultană sau (apropiat) succesivă a mai multor fenomene de tip „exit”. În aceste condiții, pariez că până și dl Bardella ori dna Weidel preferă ca, la București, decizia politică să fie luată de partide pro-europene. Nu contează nici formula, nici alianțele și nici măcar „combinațiile” la care se pretează filo-europenii români, fie ei socialiști, liberali sau progresiști. Important este să colaboreze, să coopereze și să conlucreze chiar și cu un Paris ori cu un Berlin care, în aparență, au devenit ceva mai „euro-prudente” (sau euro-rezervate) decât erau cu un ciclu electoral în urmă. Astfel stând lucrurile, nu pot decât să deplâng așteptările suveraniștilor români, care, în naivitatea lor, își pun speranțele nu în capacitatea lor politică, ci în schimbarea orientării politice „la vârf” în țări precum Franța sau Germania. Dacă nu se vor maturiza din punct de vedere politic, pe mine nu mă vor convinge.
