Bărbatul care m-a oprit în benzinărie avea chef de vorbă. S-a uit un pic mai lung la mine și a legat scurtul nostru dialog fără să stea prea mult pe gânduri.
„Domnule, vă știu de pe la televizor, era o vreme când îi invitați mereu pe domnii Iancu, Chivorchian, Dan Alexa și pe alți câțiva de prin club să vă spună ce se mai întâmplă pe la Poli. O fi fost destulă vorbărie în acele emisiuni, mai ales când îi venea rândul lui Marian Iancu la povestit, da’ pentru noi, ăia care rupeam stadionul la meciurile cu Steaua, Dinamo, Rapid — ca să nu mai amintesc de cele cu Manchester City, Stuttgart sau Ajax; Doamne, ce nume de echipe veneau pe atunci la Timișoara! —, însemna ceva să-i auzim. Chiar și atunci când cerșeau bani de pe la autoritățile locale ori ne abureau, la fiecare nou început de sezon, că vor câștiga campionatul. Trepida orașul înaintea acelor meciuri, ne simțeam și noi fericiți că niște țăcăniți își rupeau picioarele pentru Poli și pentru noi, cei care stăteam cu un nod cât pumnul în gâtlej în așteptarea unor minuni. Nu veneau ele prea des, e adevărat, dar un sfert din Timișoara se aduna acolo, respirând greu din cauza inimilor pe cale să se spargă de frică, emoție și bucurie la un loc. Să le spuneți zi de zi celor care vă mai citesc că ar trebui să le fie rușine tuturor politrucilor care au condus și conduc Timișoara și Timișul pentru mizeria în care a ajuns fotbalul și întreg sportul local, de fapt. Ruina numită Dan Păltinișanu e pata cea mai întunecată pe obrazul acestui oraș mândru și bogat, altminteri. Bietul Păltinișanu, se răscolește în mormânt, săracul de el, văzând de acolo, de unde a poposit de atâta amar de vreme, cum a ajuns stadionul care îi poartă numele, pe bună dreptate.”
Bărbatul a plătit consumația și a dat să iasă pe ușa benzinăriei, fără urmă de zâmbet pe chipul său plăcut, de om liniștit și de treabă.
„Știți ceva, am 55 de ani și mi-e frică de un singur lucru. Ca om care l-am văzut din tribună pe Dan Păltinișanu marcând acel gol fabulos împotriva lui Celtic, mă înăbușă groaza că nu voi mai avea șansa să o mai văd pe Poli jucând pe un stadion nou, împotriva unei mari echipe a Europei. Spuneți-le acestor idioți care conduc politica locală că la mijloc e vorba de infinit mai mult decât de un meci de fotbal. Că acolo, pe stadion, toți laolaltă, patruzeci de mii de oameni, uităm de viețile noastre comune și, vreme de nouăzeci de minute, ne trăim singurătățile și ne vindem sufletele unei forme pure de extra-viață. Ceva ce nu poate fi descris de nimeni în cuvinte, pur și simplu.”
Omul a plecat între timp, lăsând în urma lui un miros greu de fiere arsă, dificil de ingerat până și de un copil care bate încă mingea de unul singur pe unul dintre rarele tăpșane, rămase, miraculos, intacte pe la marginea orașului. Acreala și tristețea răspândite în aer de bărbatul de 55 de ani sunt singurele simptome care continuă însă să ne lege sufletele tuturor celor patruzeci de mii de fantome, ce obișnuiam să luăm cu asalt, cu un deceniu în urmă, „Câmpul lui Marte” dintr-o arenă numită, simplu și răscolitor, Dan Păltinișanu.
