Familia Mocioneștilor, luptători pentru emanciparea românilor bănățeni / Partea II

405

Vom mai vorbi și în acest episod din povestirile despre oamenii și locurile de seamă ale Banatului, despre Andrei Mocioni, cel ce avea să se impună ca un lider al locuitorilor de credință ortodoxă din pustă.

Vezi și 

Povestea lui Andrei Mocioni, aromânul, luptător pentru drepturile românilor bănățeni


Ca politician a luat partea celor mulți și destul de oprimați ce lucrarau mici proprietăți sau trudeau ca zilieri la fermele celor mai înstăriți. A înțeles că un element de coeziune trebuie să fie limba poporului pe care acesta o înțelege cel mai bine. De aici au apărut ideile sale ce veneau să se alinieze unui curent ce milita pentru despărțire bisericească a celor două etnii ce țineu de biserica răsăriteană.

Sârbii și românii pentru a se putea respecta reciproc nu mai trebuiau să asculte slujba în aceiași limbă. Nici măcar sârbii (slavi) nu prea mai pricepeau mare lucru din slavona liturgică. Darămite românii ce nu aveau nimic în comun cu acea limbă. Fenomenul de despărțire avrea să fie lung și greoi cu multe împotriviri din parte înalților ierarhi ce simțeau că pierd câte ceva din autoritatea asupra enoriașilor. Dar tot mai mulți intelectuali au înțeles interesul superior al românilor de a se ruga și a fi ascultați în limba lor.

De fapt întreaga perioadă a deceniului al cincilea din secolul al XIX-lea a fost unul al căutărilor de identități și direcții politice. Nici populația de limbă maghiară nu era mulțumită de dominația austriacă asupra împărăției. Era o stare de efervescență ce avea să prevestească revoluția ce va veni.

Din mai multe curente politice Mocioni a ales partea „conservatoare-progresistă” a cauzei românismului, luându-și distanța de liberalii revoluționari. Datorită acestor politicieni ce îndemnau la stabilitate și calm în abordări Torontalul a rămas un loc sigur pentru clubul conservator. Așa cum era și liderul Széchenyi István , angajat să ridice țara cu „progrese moderate”. Această linie va părea potrivită și pentru români după cum aprecia Mocioni, ce vedea o „conservare națională” nației sale.

În 1847, a reușit să obțină un loc în Dieta Ungariei, pentru fratele său Petru, adunând voturi de la ungurii conservatori, sârbi, bulgari, armeni și șvabi.

Odată izbucnită revolta populară a maghiarilor împotriva austriecilor (ce se va numi din punctul lor de vedere război de eliberare) o seamă de fruntași români au luat partea revoluționarilor dar o altă parte a rămas loială puterii de la Viena. Așa au crezut că vor putea avea avantaje naționale în cadrul imperiului.

Ca om politic activ Andrei Mocioni s-a văzut prins între cele două interese majore. La fel ca mulți români, Mocioni a sprijinit reformele liberale dar a rămas fidel lui Franz Iosif I, opunându-se ascensiunii naționalismului maghiar. A fost un susținător al Casei de Lorena. Credea că astfel va mai echilibra forțele antagonicie. Acest poziție la adus în contradicție cu Eftimie Murgu ce era declarat revoluționar pro-maghiar.
Guvernul ungar a reacțiunat dur și a confiscat proprietățile lui Mocioni și obligându-l să ia calea exilului. Se refugiază la Viena până în septembrie 1849. Aici continuă activitatea politică alături de Ioan Dobran, Vincențiu Babeș și fratele Petru. Ca reprezentant al românilor bănățeni a prezentat diplomatului Franz Stadion, conte de Warthausen, pe atunci Ministru de Interne și al Educației, un set de propuneri politice menite a ajuta situația românismului. Credea că acesta îă va oferi o serie de avantaje conform cu titulatura pe care i-au alipit-o intelectualii epocii ca fiind „unul din cei mai luminați și eficienți administratori austrieci”.

După înăbușirea revoluției și capitularea armatei maghiare la Șiria puterea centrală austriacă de la Viena reia controlul asupra teritoriilor ungare.

Loialitatea lui Mocioni a fost răsplătită și a fost numit comisar suprem pentru Banat, în cadrul noii formațiuni teritorial administrative formate cu numele de Voivodina sârbească și Banatul timișan (Woiwodschaft Serbien und Temescher Banat).

Din această poziție el a guvernat direct peste 600.000 de oameni. Cu toate acestea, nu i-a plăcut acest aranjament ce rea total nefiresc și, în decembrie 1849, a solicitat prințului Felix de Schwarzenberg, devenit prim-ministru, să faciliteze secesiunea Banatului ca provincie autonomă, română. Ar fi urmat ca partea sârbă ( Bacska) să aibe de asemenea o autonomie separată. În timpul mandatului lui Mocioni, administrația a sporit cu un număr tot mai mare de români.

Dar comisarul provinciei artificial create avea atribuții limitate. Această dezamăgire l-a împins pe Mocioni să renunțe la politică directă în mare parte a anilor 1850.

Încercarea Austriei de a asigura o nouă formulă administrativă în anii 1860 a adus pe Mocioni în Dieta Imperială. De asemenea, a organizat, în 1860, Adunarea Națională din Banat, un proiect născut mort, care căuta să obțină autonomie pe motive etnice. Apoi a oscilat între federalismul etnic pe un spațiu administrat de partea ungară și centralismul deplin în custodia Austriei. A încercat, fără succes, să promoveze boicotul electoral ca armă politică.

Concomitent, rudele sale din marele clan al Mocioneștilor, s-au apropiat de românii din Transilvania, de asemenea loialiști ai puterii centrale și împreună cu aceștia au început să facă presiuni pentru ca o entitate românescă (sub forma probabilă a unui ducat asemănător Bucovinei) să fie creată din teritoriile românești din Ungaria.

Tot în acea perioadă, comisarul a fost implicat și în proiecte culturale. După cum am mai istorisit aici a reușit să fondeze alături de frații săi Gheorghe și Anton, și avocatul său Vincențiu Babeș, să fondeze ziarul Albina din Viena. A dorit crearea unei prese adevărate românești la Arad. Aici era de mult timp un centru al intelectualității românești din Banat dar și din sudul Crișanei (Partium). Până în 1850, Mocioni a continuat ideile sale mai vechi de formare a unei mitropolii ortodoxe ardelene (române), complet despărțită de Patriarhia de Karlovci. În acest sens l-a ajutat pe Andrei Șaguna să restabilească o Mitropolie Transilvăneană independentă pentru creștinii ortodocși români. Era una din cauzele pentru a militat pentru prima dată în anii 1840.

În 1852, în cele din urmă, și-a dat demisia din funcția de comisar, exprimându-și protestul față de tratamentul românilor de către guvernul austriac. Autoritățile imperiale erau prinse între două direcții. Se temeau că aceste măsuri devin nepopulare pentru populația majoritară dar se temeau și de o nouă ridicare a nobilimii maghiare ce a ieșit puternic umilită din revoluția de eliberare. Deși nu și-a reluat postul anterioar, a continuat să funcționeze ca președinte al Comisiei Centrale din Timișoara. Pe lângă această funcție a fost, de asemenea, consilier al Curții de Casație a Austriei.

Toate necazurile și frecușurile politice și administrative uzează peste măsură nervii întinși ai lui Mocioni.

Ia hotărâre drastică și demisionează din toate funcțiile legate de aparatul de stat în 1856 și s-a retras la conacul de la Foeni. Această decizie a fost întărită în 1858 de un eveniment tragic al familiei. Primește vestea fulgerătoare că fratele său, Petru, este ucis în condiții ciudate de portarul imobilului său din Pesta. Omorul este considerat de unii contemporani ca un asasinat politic. Urmează un proces lung și anevoios ce a adus celebritate, dacă mai era nevoie, avocatului Emanoil Gojdu. Conaționalul aromân din capitala maghiară face tot ce poate pentru a susține interesele familiei Moicioni în proces.

La 31 mai 1860, Mocioni a fost cooptat de Dieta Imperială, care a avut în vedere reforme administrative bazate pe noi aranjamente etnice. A fost format un „sfat extraordinar”, alături de Andrei Șaguna din Transilvania și Nicolae de Petrino din Bucovina, sprijinind autonomia regională și o mitropolie românească. După origine, toți trei erau de fapt aromâni.
Mocioni a fost, de asemenea, unul dintre cei doi reprezentanți ai Voievodatului, inclusiv Banatul. Celălalt a fost un prelat sârb, Samuilo Maširević. Au ocupat funcțiile până în septembrie 1860.

În noiembrie 1860, pe măsură ce contele Mensdorff-Pouilly a fost trimis să raporteze lui împăratului Franz Josif despre cererile românilor bănățeni, Mocioni a chemat și a organizat o Adunare Națională. Aceasta a cerut crearea unei căpitanii bănățene și, atunci când cererea a fost respinsă, o încorporare administrativă cu Transilvania.

După anul 1860 ce aduc reabsorbția Banatului în Țările Coroanei Sfântului Ștefan au fost lovituri semnificative pentru campania naționalist-loialistă a lui Mocioni.

O vreme, românii din Banat au continuat să negocieze cu împăratul pentru a stăpâni independent în Banat. O astfel de petiție, difuzată în decembrie 1863, i-a cerut lui Franz Josif să se înconjoare de consilieri români, inclusiv „Andrea de Mocioni, stăpânul Foeni”, un om distins prin „virtuțile politice, patriotice și naționale”. Așa cum a menționat istoricul Tudor-Radu Tiron, restaurarea stăpânirii maghiare i-a împins în cele din urmă pe Mocionis înapoi în politica maghiară, ceea ce explică de ce Andrei, Anton și Gheorghe au luat loc în ultima dietă a Ungariei (1865). Alexandru a câștigat și el un loc în legislatura respectivă. Cunoscut ca teoretician al liberalismului național, el a fost un promotor principal al proiectului de lege al naționalităților, care, dacă ar fi adoptat, ar fi înființat unități autonome pentru românii din Ungaria.
După 1860, Andrei s-a dedicat mai cu seamă trezirii naționale a românilor, făcând legătura între supușii austrieci din Banat, Transilvania și Ducatul Bucovinei și cei care locuiesc în noile Principate Unite. El a menționat că românii trebuie să formeze un „corp moral” singular, „chemat ca națiune să participe la viața constituțională a Austriei.”

În anul 1859, la Foeni, Mocioni s-a căsătorit cu o coreligionară sârbă, Laura, contesa Csernoievici (Čarnojević). Doamna, devenită Mocioni, este descrisă ca fiind o femeie de „frumusețe remarcabilă” a epocii sale. Avea și preocupări științifice și artistice deosebite fiind cunoscută și ca o colecționară de monede antice romane. În același timp sub îndrumarea artistului plastic Nicola Popescu se distinge ca o sensibilă pictoriță ce se apleca asupra lucrărilor cu teme istorice antice.

Tatăl Laurei, contele Petar Čarnojević, fusese un aliat al revoluționarilor maghiari. Deposedat de avei și falimentat, s-a mutat la Foeni pentru a locui cu familia Mocioni. Tot de istoria acestui conac se leagă și soarta lui Alexandru Mocioni care au fost la fel de dezamăgiți de politica maghiară din capitală și care s-au retras treptat de la Pesta la o zonă mai liniștită din valea Timișului.

Mocioni după retragerea la Foeni, bolnav și ieșit din zbuciumul public pentru ultimul deceniu al vieții sale se apleacă asupra scrierilor sale și a trudit ca binefăcător al unor scopuri naționale și culturale.
Era încă un filantrop remarcabil al presei românești, dar a avut conflicte cu alegătorii județului Caraș și țăranii români pe moșii sale, chestiune care a contribuit la izolarea sa voluntară.

Autorul Atanasie Marian Marienescu observă că Mocioni, „încurajat și susținut de intelectualitatea românească, a devenit în toate locurile un lider al românilor în cauze naționale și bisericești, iar această conducere a fost recunoscută și de frații săi.” În Memorandumul său la tron, Mocioni a mai spus că Banatul era o „individualitate” distinctă de regiunile sârbe și ungare și au sugerat că „problemele care nu se încheie niciodată” ar rezulta din amalgamarea sa continuă.

Mocioni a fost veșnic presat de prietenii să se întoarcă la politică. El a refuzat în principiu, dar a admis o anume posibilitate: „Nu mă voi mai lupta și mă voi sacrifica celor patru vânturi, ci voi aștepta cu răbdare să înceapă o regenerare națională, dacă (va fi) vreodată”.

O tradiție locală, consemnată în 1905, de ziarul Tribuna, a menționat că, până atunci, el și soția sa de origine sârbă au fost detestați de românii locali, care au atacat odată conacul și i-au spulberat ferestrele. Poate sunt doar vorbe în vânt aruncate la necaz.

Deși era membru fondator al Academiei Române sănătatea tot mai precară nu i-a pemis să facă drumul până la București pentru a participa la vre-o ședință a marelui for științific.

Din 1879, boala Mocioni s-a înrăutățit și, după ce a căzut la pat, a fost dus la Timișoara pentru a fi sub îngrijire de specialitate. Mocioni a murit la 5 mai (23 aprilie), 1880. Deși unele surse îi dau locul morții la Foeni, rapoartele contemporane spun că a murit la Timișoara, după ce a căzut într-o scurtă comă și în timp ce a fost îngrijit de soția sa, Laura.

Moștenirea politică a fost dusă mai departe de nepotul Alexandru Mocioni ce i-a fost un demn urmaș și implicat luptător pentru cauza românilor.