Povestea lui Andrei Mocioni, aromânul, luptător pentru drepturile românilor bănățeni

583

Cu alte prilejuri a venit vorba de un sat din pusta bănățeană care, acum, are doar faima de a se afla în apropierea unui punct de trecere a frontierei cu Serbia vecină. Este vorba de Foeni. O altă caracteristică a locurilor este că, fiind în lunca joasă a Timișului, la unele răstimpuri se mai revarsă apele umflate ale primăverii. Atunci își mai aduc aminte unii de această localitate ce pe nedrept este acoperită de uitare și anonimat.

Și este păcat că nu se știe prea multe despre satul plin de o istorie aparte. Locurile au fost locuite din timpuri ce se pierd în trecut. Una din cele mai concrete urme ale vechimii de locuire în aceasă vale a Timișului sunt cele ale vechii așezări romane cu numele Bacaucis. Aceasta a fost un castru întărit folosind scopurilor militare de apărare a provinciei Dacia.

Legionarii romani se apărau sau atacau folosind această fortăreață întărită ca răspuns la orice pericol venit din împrejurimi. Există suprafețe mari sub pășune în jurul satului, care au fost închiriate din cele mai vechi timpuri pentru pășunat sau vânătoare. Iar locuirea a fost continuă, fără întreruperi, în peste două milenii. Istoricul Ede Reiszig pomenește despre așezare în lucrarea „Localitățile județului Torontal”: „În Evul Mediu, a aparținut comitatului Timiș. În 1289, hărțile o menționează ca Füen, numită mai târziu Fövenyfölde. În 1400 este deținută de (familia) Csáki. A fost distrusă în timpul ocupației (otomane)”.

Puținilor locuitori care au mai rămas pe loc li s-au alăturat în timpul primei părți a administrației habsburgice coloniști români aduși de pe valea Mureșului în anul 1767. Aceștia au întâlnit aici puțini țărani de etnii amestecate: sârbi, români și maghiari. O nouă colonizare a avut loc între anii 1783-84 cu sârbi din zonele grănicerești de frontieră.
Satul Foeni (Fenj sau Venj) este situat la 5 km de Serbia și de trecerea de frontieră în apropierea satului Medja din municipiul Zitiste. Acum în zilele noastre pe aici trece cel mai scurt drum spre Jasa Tomic, printr-o nouă trecere de frontieră.

Localitatea a avut o populație mai numeroasă pe timpuri după cum rezultă din documentele epocii. Dintre cei 2997 locuitori consemnați la 1900, 1323 erau români, 1040 maghiari, alți 522 (495 sârbi, 11 croați) și 112 vorbitori nativi de germană. Din aceștia 1849 erau ortodocși, 1120 romano-catolici, 10 israeliți, 9 greco-catolici, 8 reformați și 1 altă religie.
Interesantă este evoluția în timp care va fi așa peste un secol: dintre cei 1.713 locuitori din 2002, 1274 erau români, 299 maghiari, 129 sârbi, 6 țigani, 2 germani, 2 bulgari și 1 ceh. 1389 ortodocși, 300 romano-catolici, 15 penticostali, 4 greco-catolici și 2 unitari. Dintre cele două biserici din sat, una a fost construită în 1882, iar cea sârbă în 1888.

Dar printre cele mai spectaculoase clădiri este, fără îndoială clădirea care a fost ridicată de familia Mocioni. A fost reședința principală a familiei în perioadele când nu locuiau la Pesta. Conacul (curia) trece cu mult de dimensiunile unei case mai înstărite și este un adevărat monument de arhitectură specific jumătății secolului al XVIII-lea. Conacul a fost construit în 1750 şi este una dintre cele mai vechi clădiri de acest fel din provincia Banatului. Din păcate, la fel ca multe foste reşedinţe înstărite din regiune, monumentul istoric a cunoscut o lungă perioadă de delăsare. În perioada socialismului aici a fost orice. De la grădiniță, sediu de „colectivă” iar mai apoi cămin cultural. A mai funcționat ani la rând și o baie comunală dar şi depozit pentru erbicide şi pesticide lângă o sifonărie. În aripa de est a subsolului conacului a fost amenajată o sală de sport.

Merită apreciat efortul autorităților locale care au reușit să ducă la un bun final o reabilitare a clădiri ce parcă începe din nou să arate bine. Este unul din cele mai arătoase cămine culturale ale județului în acest moment. Clădirea este impunătoare, prin dimensiuni, dar mai ales prin proporțiile bine potrivite. Acesta a fost ridicată după planurile arhitectului Otto Wagner, cel care a proiectat și edificiul familiei Mocioni de la Capalnaș. Conacul este strajuit de porți semețe, armonizate cu arhitectura clăirii. Treptele mari, grupate în trei grupuri, împărțeau conacul în trei zone diferite de locuit. Partea centrală este cea mai spectaculoasă amintind prin coloanele bine definite ce susțin un fronton de tip grec amintesc de locurile vechii Elade de unde au migrat neamul Mocioneștilor.

Odată cu finalul de secolului al XVIII-lea, în Foeni își face apariția o familie înstărită ce avea să-și pună o amprentă puternică asupra istoriei românilor bănățeni iar mai apoi a întregului cuprins al românității. Familia Mocioni, cum este cel mai cunoscută, deși în timp din cauza diverselor grafii și a limbilor folosite au fost numiți în fel și chip, este dovada cea mai serioasă a unității de neam a românilor de pretutindeni. Deși erau de origine sud dunăreană din teritoriile macedonene și stabiliți în imperiul habsburgic au luptat pentru ridicarea și emancipare celor de o limbă și credință cu ei indiferent de țara care-i adăpostea vremelnic. Mocionii au fost probabil descendenții unui anume Petru Mucină, un preot aromân (sau „macedo-român”) din Aspropotamos din Tesalia sau Moscopole ce se aflau sub administrarea otomană.

Acesta a fost nevoit din pricina războiului dintre venețieni, habsburgi pe de o parte și imperiul otoman pe de altă parte, să se alăture cauzei apusenilor, sperând o eliberare a creștinilor din sudul balcanic. A declarat loialitatea față de monarhia habsburgică și a slujit în Marele Război împotriva turcilor. El și unul dintre frații săi au fost uciși în acțiune undeva pe teritoriul Banatului. Arhiepiscopul Constantin Mocioni sau „Constantinus Motsonyi”, care ar fi fost fiul lui Mucină, s-au stabilit printre comunitățile ortodoxe (grecești, române și aromâne) grecești din Pesta în anii 1740. O perioadă, familia a purtat și numele de Mocsonyi-Popovich din motive ce acum sunt pierdute în ceața timpului. În timp au renunțat la numele de Popovici. De fapt, în acea perioadă, a fost un adevărat aflux de populație latinofonă din zonele balcanice spre orașele cele mai importante din impărăția austriacă. S-au format mari comunități de aromâni în toate orașele ce se deschideau locuirii de către creștini.

Documentele de familie sugerează că Petru Mucină ar proveni din Moscopole și că ar fi murit la vârsta de 110 ani. Familia a stabilit legături de afaceri profitabile și a început să cumpere moșii în Ungaria și Banat. Fapt evident că urmau să se ocupe de agricultură și să fie cetățeni sedentari ai noii lor patrii. Urmau să lase viața de transhumanță și de peregrinări prin munți a strămoșilor lor. Cei doi fii ai săi, Andrei și Mihai, au fost ridicați la ranguri nobiliare de împăratul Iosif al II-lea: primul în februarie 1783, cel de-al doilea în iunie 1798. Probabil ca urmare a loialității din timpul războiului „celei de a doua coaliții” împotriva francezilor. Mocioneștii au fost astfel una dintre cele aproximativ 200 de familii aromâne care au primit titluri și s-au integrat cu cele 12 500 de familii nobiliare române atestate în Ungaria până în 1800 (dintr-un total de 34 000).

Bătrânul Andrei a fost ucis în circumstanțe misterioase înainte de a-și putea primi diploma, dar aceasta a fost acordată soției sale. Ramura aceasta de familie, a devenit cunoscută sub numele de Mocioni de Foen, sau Fényi Mocsonyi, cu referire la moșia sa principală din Foeni (Fény). Titulatura de Foeni a făcut diferența față de ramura formată de urmașii lui Mihai Mocioni, care nu deținea o moșie titulară – deși au construit un conac la Birchiș (Marosberkes) pe malurile Mureșului (acum în județul Arad). Aceștia aveau reședința permanentă la Pesta. Acolo vor fonda Biblioteca Kefala, cu nume inspirat din tradiția greacă a locurilor de baștină. Andrei al doilea despre care ne vom ocupa mai pe larg, era nepotul lui Andrei, născut în familia avocatului Ioan Mocioni de Foen (1780-1854) și soției sale Iuliana Panaiot (1787-1858). De partea mamei sale, Andrei avea rădăcini albaneze. Dar va fi un adevărat patriot român ce a făcut mari fapte pentru conaționalii săi.

El a avut un frate mai mare, Petru, născut în 1808, și doi mai tineri: Anton și Gheorghe (născuți 1816 și, respectiv, 1823). Se mai vorbește și de alți frați, George și Lucian (ultimul dintre ei a murit tânăr) și sora Ecaterina. Avocatul Ion Mocioni și soția sa au avut împreună 11 copii. [14] Andrei a fost simultan unchiul scriitorului Alexandru Mocioni. Andrei Mocioni de Foen (scris și Andrea, Andreas, András de Mocioni sau Andreiu Mocionĭ precum și Mocsonyi, Mocsoni, Mocionyi sau Mocsony; germană: Andreas Mocioni de Foen sau Andreas von Mocsonyi) era de fapt unul și același personaj. Se naște la data de 27 iunie 1812 pe malul stâng al Dunării la Pesta.

Andrei cel tânăr era de loc din Pesta dacă este să luăm în considerare locul nașterii de la sediul din marele oraș al familiei. Dar a crescut mai ales la conacul de la Foeni unde, potrivit academicianului Ioan Păun Otiman, a primit „o educație profund creștină ortodoxă, inspirată din tradițiile și cultura macedo-românească”. Inițial, Mocioneștii plecați din Balcani vorbeau doar limba aromână și maghiară. Cu toate acestea, familia a încurajat contactele interculturale, Ioan ajungând să vorbească până la unsprezece limbi. Nu era un lucru de neînchipuit în acele vremuri. Stăpânire a mai multor limbi era apanajul oamenilor de cultură dar chiar și a unor oameni simpli ce au putut să călătorească.

Potrivit jurnalistului de limbă sârbă Mihailo Polit-Desančić, Mocioneștii de Foeni (inclusiv Andrei), s-au adaptat și au făcut un efort de a învăța sârba și „s-a purtat ca niște sârbi”. Văzut de contemporanii săi ca un om cu o cultură și o educație deosebită, Andrei avea posibilitatea de a se înțelege perfectă cu nația aromânilor, a românilor, maghiarilor, sârbilor. De asemenea a și știința limbiilor latină, franceză și germană.
La fel ca tatăl său, a studiat și a luat diploma de drept în 1828 (sau poate 1832), la Universitatea din Pesta. Ma mulți alți juriști din epocă a lucrat apoi în administrația locală a Banatului. În 1836, a fost ajuns notar de rangul doi al județului Torontal, fiind numit prim pretor în 1843.

Etnologul Elena Rodica Colta presupune că autoidentificarea definitivă a lui Mocioni ca român s-a petrecut în această perioadă. Ei credeau că întrega etnie a aromânilor este o ramură a comunității românești. Cu un fond mixt aromân și albanez, crescut ca ortodox grec, dar și nobil maghiar a reprezentat cu cinste neamul românesc. În timpul ce era la reședința din Pesta, Andrei a început să frecventeze salonul literar organizat de Atanasiu Grabovski de Apadia în cartierul Terézváros (acum circumscripția VI), întâlnindu-se cu exponenți ai cauzelor aromâne și române. Momentul de glorie și începutul implicării active în lupta națională al lui Andrei Mocioni avea să fie Revoluția de la 1848-49 unde a încercat să obțină un statut cât mai bun românilor și Banatului ca provincie cu autonomie lărgită.

Despre implicarea politică ca reprezentant în Dietă al românilor banățeni, despre luptele juridice și administrative dar și despre activitatea culturală a marelui patriot vom mai aduce vorba în alte episoade. Așa ca și prietenul și colegul său Vicențiu Babeș a fost unul din părinții fondatori ai Academiei Române unde a activat pe diverse tărâmuri.

LĂSAȚI UN MESAJ