Dumnezeul de lângă noi

431

Am învăţat să mă rog de la bunicii mei din Comloşu Mare. În comuna lor, Sabina şi Ion erau enoriaşi de nădejde şi fiindcă, tot la 6–7 ani, molăreau biserica ortodoxă. O zugrăveau, adică. Oameni buni, cu frică de Dumnezeu, bunicii mei aveau o singură problemă teologică în viaţa de zi cu zi: frătuţii. Neoprotestanţii, adică acei ce îşi ziceau fraţi. Pentru mine, „frătuţii” erau de neocolit, fiindcă strada lor de atunci, de dinainte de Lunga, era inundată de nesfârşitul şir de copii, fraţi şi surori de sânge, cu nume vechi şi ciudate. Unul singur îmi stăruie şi acum în memorie, ca un mot de passe: Beniamin.

Tot de atunci datează şi întâia mea nelămurire creştină: de ce îi spunem lui Dumnezeu Tu? Dacă mai e nevoie să nuanţez, mi se părea ciudat să mă adresez învăţătoarei mele cu Dumneavoastră, în vreme ce relaţia cu El era mult mai colocvială. E drept, eram la vârsta intermedierilor angelice, când, seara, vorbeam mai ales cu îngeraşul dat de la Cer. Şi totuşi, tutuitul acela mă obseda. Tutuitul de atunci, ţin să subliniez. Mi se părea o impoliteţe. Peste ani, am vrut să înţeleg că rugăciunea e a gândului, fiind dăruită definitiv persoanei a II-a singular, în vreme ce vorbitul e oarecum exilat în distanţa pluralului.

Dar ipocrizia noastră în ceea ce privește relația cu Dumnezeu ia formele cele mai domestice cu putință. E de ajuns, de pildă, să strănutăm ceva mai dezordonat şi să ne trezim dimineaţa cu o supraproducţie nazală pentru a redeveni credincioși. E de ajuns să plecăm la un drum mai lunguţ cu o mașină igrasiată pentru a-L ruga să ajungem cu bine. (Unii punem fie o cruciuliţă sub oglinda retrovizoare, fie un autocolant cu Maica Domnului, deşi în casă nu avem loc nici de cruce, nici de icoană!) E de ajuns ca, în prag de iarnă, să îi transpire caloriferului un por pentru ca să ne rugăm, aşa, în trecere, să îl ţină bun până la primăvară. Sau chiar e de ajuns să ne luăm biletul de loto săptămânal pentru a ni-l închipui pe Bunul Dumnezeu aşezând cu mâinile Sale numerele pe care tocmai le-am scris.

De fapt, pentru noi, Dumnezeu e şi medicul de familie, şi agentul de asigurări, şi mecanicul auto, şi instalatorul, şi tot ce e nevoie la o adică, atunci când suntem la ananghie, de parcă fiecare, individual, am avea audienţă deschisă la El. Fiindcă asta e chiar întrebarea-cheie: poate avea oricine audienţă deschisă la El?

O să vă rog să nu zâmbiţi fiindcă teologii Evului Mediu au formulat o întrebare încă mai copilăroasă în problematica ei: „Dacă Dumnezeu e atotputernic, ar putea face o piatră pe care nici El măcar să nu o poată ridica?”. La care au răspuns după ani de aprige dispute teologale: „Dumnezeu poate face orice cu excepţia a ceea ce se opune Atoputerniciei Sale”. Or, în prelungirea graţioasă a acestui răspuns, oare ce L-ar putea determina să nu fie disponibil mereu, aşa cum ne imaginăm noi cu atâta speranţă? Nu știu, dar poate și faptul că Îngerul nostru mai ațipește puțin sau e plecat, după colț, la Frizeria de Îngeri, să se aranjeze la penele de la aripi.

LĂSAȚI UN MESAJ