Cvasynecunoscutul Herculane?

131

Dacă veșnicia s-a născut la sat, sindromul de duminică seara a apărut la Herculane. În centrul vechi, mai precis, unde ruinele imperiale au încă libere, în ciuda vârfului de sezon estival, cele mai bune locuri de cazare pentru tristețea ultimelor ore ale săptămânii. O tristețe la care am acces greu — iar atunci, mai degrabă din solidaritate cu ceilalți. Cu cei pentru care luni e cea mai urâtă zi, iar noaptea de duminică spre luni, satul de vacanță al insomniei. Fiindcă, nu-i așa?, viața se împarte, pentru majoritatea pământenilor, în zile lucrătoare și zile libere.

Bine că n-am nici unele, nici altele. Ci loc la o terasă cu vedere la ruine. Și la Mediaș, la „U” Cluj–CSU Craiova. Cam mult pentru mine, ca vederea la Domogled, de la etajul 10 al Minervei unde am o cameră. Cam mult?! Iată că da! Tocmai pentru mine care, acum vreo 30 și de ani, mă aplecam zâmbind pe marginea blocului să aud mai bine dacă trebuie să rotesc la dreapta. Sau la stânga, pentru mai puțini purici pe imaginea de la sârbi.

În fine, de data asta încerc să privesc cu alți ochi ziua de luni. Fiindcă e cald, e caniculă, e nenorocire — trenurile întârzie cu sutele de minute. Iar eu mă întorc la Timișoara luni — în cea mai urâtă zi a săptămânii. Și totuși, nu, nu-i văd așa cum se cuvine urâțenia. Nu pot. Nu pot prin ochii altora, oricât de empatic aș fi.

Sau sunt, de fapt, empatic?! Ușa taxiului poate fi ușa biroului, a cancelariei, a lifului din tower-ul unei corporații. Ușa pe care intru și mă iau în serios.

Conversația cu un taximetrist e o muncă în toată puterea cuvântului. E un serviciu în sine. Cu sarcini precise și termene limită. (Acum termenul limită e Gara din Herculane — deci nu e timp de pierdut!) Și nimeni nu-l pierde. Nici eu, sau mai cu seamă eu, care mă trezesc întrebând, prin zona dughenizată — semnificativă ca suprafață — a stațiunii. Sau așa-zisei stațiuni, fiindcă Herculane e un oraș din Caraș-Severin cu tot ce înseamnă urbanismul acestui județ postfruzăverdist.

Întrebând, așadar, cine e *asy. *asy XL, XXL, XXXL. *asy de peste tot. De cvasy-peste tot, fiindcă lanțul HORECA (…)asy pare că ține legat Herculanele de Domogled. Și că, fără el, până și statuia lui Hercule ar fugi unde vede cu ochii. Cu ochii ei de piatră.

Taximetristul își suflecă mânecile și se apucă, și el, de treabă. Exemplul personal își dovedește, încă o data, eficiența. Ce puteam face — eu sunt șeful, nu?  Un șef bun, îmi zic, și ascult.

Păi *asy e Dumnezeu aici! Și de mult. Indiferent de cine e la putere. E și cu ăștia, și cu cu ăilalți. Ce domeniu public pentru el, ce autorizații de funcționare, ce lege?! Ia o stradă întreagă și deschide o terasă pe toată lungimea ei. Are și un ballroom de unde, ce rămâne, intră în XL, XXL și XXXL-urile astea. La grămadă. Se toacă, dacă trebuie, și se refolosește. Unii au fost și la mititica pentru el. El, niciodată. A! Și la el se fumează — aici tresar! — înăuntru! Sunt singurele locuri din Herculane unde se fumează — iar tresar! — înăuntru. Uitați, și aici, lângă gară…

Scot 10 lei și văd că mai trebuie. Sau simt. Și simt bine, dar am tot o hârtie de 10 lei în buzunar. O întind și pe asta. Omul o ia firesc, deschizându-mi ușa portbagajului. Las lucrurile așa cum sunt — nu vreau să stric momentul, încununarea zilei de lucru, până la urmă. Și taxiul pornește cu grație spre altă comandă. Cu grație și cu sentimentul datoriei (datoriei?!) împlinite.

E cald, e caniculă, e nenorocire, trenul întârzie 60 de minute, să nu mă mir, sâmbătă era gata-gata să nu mai circule pe relația asta. Ba chiar să mă bucur — va veni. Voi ajunge la Timișoara, poate cu două ore întârziere, dar voi ajunge — mă asigură vocea din interiorul altei ruine — a Gării Herculane.

 

LĂSAȚI UN MESAJ