E ora vacanței. Augustul ei ceas. Și cui să trag, și eu, clopotele, dacă nu Catedralei Concediilor? Fiindcă nu din vocație — nu am nici măcar sentimentul weekend-ului (nu-mi urăsc într-atât munca!) —, ci din solidaritate cu „locuri, oameni, fapte”, „m-adaug” — vorba lui Bacovia — „și eu la convoi”.
Pe Calea Gușteriței, în Sibiu. Un fel de Șopârlița copilăriei mele — de fapt, cvasivecina de mai sus, „din deal”, a copilăriei mele. Dar mai ales un fel de punct de plecare spre cetate. Recepționera îmi spune să trec podul peste liniile ferate și voi vedea Turnul Sfatului. Și așa și e, chiar dacă la urechea podului un indicator mă anunță: „Strada viitorului, închisă circulației”.
Cetatea e stup. Și nu o zi-două, ci două săptămâni, chiar dacă pe cea din urmă o petrec pe Calea Turnișorului. Într-un hotel cu stele, dar — sigur! — mai puține decât în sigla Euroinstal-ului de lângă. Unde taximetristul mă lasă, uimit că bombăn: „De ce nu mi-am făcut rezervare aici — are mai multe stele!”, și-mi răspunde: „Dacă doriți…”.
În Sibiu, mult „Danke”. Între pereți și în afara lor. „Danke” de interior, „Danke” de exterior”. Superweiss? Lavabil? Da, însă doar de pete de culoare. Ca „Gracias” sau „Merci”. Ori „Thanks”-ul nostru cel de toate zilele.
În alt taxi, unde șoferul își estimează sibienii la 500.000 (!!!), citesc îngrijorare pe ecranul telefonului. Pe de o parte. Pe de alta, mândrie între timișoreni. Chiar dacă numărul înnoptărilor în Capitala Culturală Europeană 2023 e mic. Al meu, nu — mă asigur în gând. Să mă asigur și că în 2040 Timișoara va fi ca orașul lui Hermann (?) sau de pe Cibin, azi, la 17 ani de când a fost CCE?
Sunt însă obișnuit să trăiesc fără asigurări. Și cum e vremea fotografiilor din cele mai frumoase locuri în care suntem în concediu, „postez” și eu una aici.
*
Pe vremea telefoanelor Nokia și a minutelor mai scumpe ca zăpezile de altădată am primit de la o domnișoară emoționantă un SMS rupt ca bătaia inimii din rai: „Ce mai faci?”. Atunci, pus în fața faptului și a făpturii mele împlinite, am tastat grațios ca-ntr-o noapte vieneză pe un Strauss tatăl, fiul, mama, cu un zâmbet pe buze abia fertil pentru doamna din fața mea: „În tren. Aștept un loc frumos de unde să te sun!”.
Sigur că orele treceau de la București la Timișoara și, odată cu ele, exigența mea legată de gara din Craiova (încă cea cunoscută pentru mine în epocă), de apele Dunării sau de crengile ce înverzeau vagoanele la Herculane se transforma în asprime. Una la care puneau umărul și a doua cafea, și a nu mai știu câta țigară în vagonul restaurant. (Iar aici fac o paranteză fiindcă tocmai îmi amintesc de o vizită la Păltiniș, ca licean terminal, în compania unui bun prieten fascinat de Noica: după ce am coborât din autobuzul care ne urcase de la Sibiu în creierii Jurnalului (era prin 1987-88), într-o vară toridă la șes, plăcută la munte, după primele guri de aer tare și clătiri ale ochilor prin munți și văi la amiază, am întrebat, pe cât de timid, pe atât de ferm, un ceea ce-mi părea a fi localnic: „Unde e cel mai apropiat bar pe aici?”.) Dar să revin.
La Caransebeș am terminat cu privitul sticlelor din barul vagonului, am cerut repede 100 de grame și mi-am împlântat privirea-n fereastră. Trebuia să găsesc ceva, domnișoara nu putea rămâne în așteptare, nesunată de pe proaspătul meu Nokia 1100. Dar nici de oriunde — îi promisesem un loc frumos și binemerita asta. Panica însă devenea sinonimă cu Lugojul, iar plecarea din orașul Bredicenilor m-a făcut să privesc de-a dreptul la cer, implorând amurgul să coboare pe pământ și să-l înfrumusețeze, cum numai el știe, pentru o clipă. Clipita în care să apăs pe tasta verde, fiindcă aveam în față de trei gări degeaba numele ei.
Și dintr-o dată răbdarea mea de Monet — dar de partea opusă impresiei, răsărit de soare — părea că e răsplătită. Un avion semănând cu o cruce definitivă, de marmură, trăgea în piept ultimele raze ale asfințitului și trimitea rotocoale de lumină, printre ale mele, de fum de țigară, spre grâul ce respira ca o rochie fără spate.
Nu mi-am dat seama că pe ecranul telefonului scria deja „Se apelează” și nici că tușesc ușor ca pentru un „Eu sunt” cât mai limpede. Cum nu-mi dau seama nici azi dacă nu cumva sunam din greșeală. Sau chiar din cel mai frumos loc în care am fost.
