Un Preşedinte al României are, totuşi, multă putere. Trebuie doar să citească şi să înţeleagă Constituţia…

99

În contextul alegerilor prezidenţiale — care, la data apariţiei acestui text, vor fi fiind epuizate — m-au tot frământat nişte gânduri legate de profilul celui care are şansa de a dobândi calitatea de Preşedinte al României, dar şi de puterile de care se poate folosi în atingerea obiectivelor politice pe care acesta le-a tot trâmbiţat pe parcursul campaniei electorale. Cei doi candidaţi rămaşi în concurs după primul tur al alegerilor prezidenţiale (dl Klaus W. Iohannis şi dna Viorica V. Dăncilă) sunt foarte departe de profilul Preşedintelui pe care eu (cu modestele mele mijloace de a înţelege lumea şi problemele ei) mi l-aş dori la Palatul Cotroceni. Dar să-i luăm pe rând.

 

Dl Iohannis s-a născut, din punct de vedere politic, în ambientul ceţos al unei alianţe politice de care, astăzi, nimeni nu mai vrea să-şi aducă aminte. Mă refer, desigur, la Uniunea Social-Liberală (USL), condusă de triumviratul Ponta-Antonescu-Voiculescu. Primul, după câteva peripeţii judiciare din care abia a scăpat, a ajuns să conducă un partid liliputan, ce nutreşte însă pretenţii pe care mi-aş permite să le numesc necuviincioase. De cel de-al doilea abia că mai auzim, şi asta doar în contextul şi strâns legat de vehicularea în presă a numelui soţiei sale, dna Adina Vălean, cea care tocmai a reuşit să obţină un mandat de comisar european (din partea României). În sfârşit, cel de-al treilea a reuşit să intre în istoria marilor condamnaţi post-revoluţionari, pentru nişte fapte de corupţie, fără însă ca Statul Român să fie (încă) în stare să recupereze imensul prejudiciu pe care tot el, pe calea unei hotărâri judecătoreşti definitive, a reuşit să-l stabilească în sarcina acestui controversat personaj. Tocmai Uniunea Social-Liberală a fost cea care, în anul 2009, l-a propus la funcţia de prim-ministru, Preşedintelui de atunci al României, dl Traian Băsescu. Iar acesta din urmă i-a trimis pur şi simplu la plimbare şi pe dl Iohannis, şi USL-ul, cărora le-a reproşat că propunerea avansată atunci a fost ticluită într-un colţ al unei oarecare cârciumi din Bucureşti.

 

Dna Dăncilă datorează cariera politică fulminantă pe care a reuşit să şi-o aproprie dlui Liviu Dragnea, sulfurosul fost preşedinte al Partidului Social Democrat, condamnat definitiv, în două rânduri, pentru fapte de corupţie. În alte cuvinte, pentru foarte mulţi români, dna Dăncilă nu este altceva decât „pupila dlui Dragnea”, iar o atare marcă o trage spre fundul căldării politice a spaţiului mioritic, precum o piatră de moară.

 

Având originile mai sus schiţate, nu cred că noi, românii, putem nutri foarte mari speranţe în privinţa următorului mandat prezidenţial. Putem însă spera că titularul acestui nou mandat (oricare va fi acesta) va citi cu atenţie Constituţia României, îndeosebi textele ei de sub articolele de la 80 la 101 (din cuprinsul Titlului III — Autorităţile publice, Capitolul II — Preşedintele României) şi, respectiv, de la articolele 102 la 110 (din alcătuirea aceluiaşi Titlu, Capitolul III — Guvernul). Citind aceste prevederi, nou înscăunatul Preşedinte al României ar putea observa faptul că beneficiază de consistente puteri şi, implicit, de multiple posibilităţi de acţiune. El — Preşedintele României — este şi rămâne, totuşi, Preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, comandatul suprem al forţelor armate, demnitarul care îi numeşte pe membrii Guvernului, dar şi pe şefii armatei, are la dispoziţie posibilitatea de a participa la şedinţele Guvernului, poate utiliza de instrumentul referendar, încheie tratate internaţionale în numele României, acreditează ambasadorii ţării noastre în străinătate şi, mai ales, exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Totul e ca acest nou Preşedinte să citească Legea fundamentală, să o înţeleagă şi să acţioneze, în parametrii trasaţi de Constituţie, asumat, cu curaj şi neîncorsetat de un trecut politic de care să se teamă ori de care s-ar putea teme. Mă întreb dacă trecutul politic al celor doi participanţi la cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale se pot elibera de trecutul politic discutabil al domniilor lor? Iar dacă răspunsul la această nevinovată întrebare este negativ, nimic nu (mai) este de făcut. Oricare va fi câştigătorul acestui secund tur, politichia prezidenţială nu se va schimba. Cel victorios nu va putea decât să mimeze exerciţiul funcţiei prezidenţiale, fără a putea să iasă — în ochii celor care mai pricep câte ceva din mersul lucrurilor — din statutul de guvernator al unei ţări de rangul al doilea, aflată într-un nesfârşit chin istoric şi pe care alţii, de pe alte meridiane, o manevrează după bunul plac, sub pretextul apartenenţei României la Uniunea Europeană sau la Pactul Nord-Atlantic. Neîncrederea mea în viitorul Preşedinte al României (oricare va fi acesta) izvorăşte din trecutul, pe scurt, mai sus reprodus, al celor doi finalişti ai celui de-al doilea tur al acestor între timp consumate alegeri prezidenţiale. Tocmai acest trecut al lor mă face să închei rândurile pe care le citiţi cu un pasaj dintr-un eseu a lui Montaigne, intitulat „Despre nestatornicia faptelor noastre”. Moralistul francez spunea: „Felul nostru obişnuit este de a merge pe clinul poftei noastre, la dreapta, la stânga, în sus, în jos, după cum ne poartă vântul împrejurărilor. Nu gândim ce vrem decât în clipa când vrem şi schimbăm ca vieţuitoarea aceea, care ia boiul locului unde o aşezăm. Ce am vrut în gând în ceasul acesta schimbăm în următorul şi apoi ne întoarcem de unde am plecat: nu-i decât clătinare şi nestatornicie”.

LĂSAȚI UN MESAJ