22.2 C
Timișoara
luni 20 mai 2024

Moneda euro împlinește un sfert de secol

În plin efort de acceptare a teritoriului României în zona Schengen, nu se spune aproape nimic despre moneda euro, care tocmai a depășit primii săi 25 de ani de operare. Dacă mai deschidem și dosarul legislației europene, convoaie întregi de naționaliști își vor începe cunoscutul recital de lozinci, menit, cel puțin, să echivaleze cu criticile „europeniștilor”, dacă nu să-și mai adauge câteva „brigăzi” de votanți. Sigur că nu există soluție perfectă niciunei probleme, iar integrarea europeană a pus, de la început, câteva întrebări la care e greu de răspuns. Între ele, cea mai dificilă s-ar formula astfel: „câtă Europă, câtă națiune?”.

De aici, multiple alte capitole referitoare la eficiență, reziliență, concurență, propagandă externă, temeri reciproce, memorii colective și alte asemenea sonate. O spunem din nou: acesta nu e un joc de sumă zero, cu cineva câștigător deplin pe seama celuilalt, care pierde tot. Unificarea europeană, respectiv integrarea unei țări aduce plusuri pe seama unor costuri. Sunt beneficiile astfel obținute mai importante decât costurile? Pentru cei ce nu cuantifică plusurile sau pur și simplu nu sunt interesați de ele, costurile sunt prea mari. Domniile lor se numesc conservatori. Există și cei care au înțeles procesul sau chiar s-au bucurat deja de avantaje. Vecinii îi numesc trădători, oameni vânduți-cumpărați, personaje „care se învârt”. Consecința e că România — așa, pitorească și bogată, cum credem noi că (mai) este — nu-și permite nici măcar discuția despre aderarea la zona euro, iar la poarta Schengen-land-ului stau, și acum, paznici subiectivi sau nu. Vor urma, desigur, o serie de evenimente, dezbateri, publicații în cinstea monedei euro, așa că ne-am gândit să deschidem discuția cu câteva jaloane clarificatoare. Cum am sugerat deja, avem în vedere un triunghi euro-Schengen-acquis, pentru că, dincolo de detaliile administrativ- tehnice ale fiecărui domeniu, discuția se poartă într-un context nu tocmai prielnic. În speță, ne văităm de fiecare dată când vine vorba despre triunghiul de mai sus, dar rămânem, ca națiune, ca stat și ca subiecți individuali — cei mai mulți —, cu mâna pe frână, cu sau fără premeditare.

Națiune sau Europa?
Sigur că întrebarea e stupidă. Sigur că fiecare dintre noi are un răspuns oficial și unul onest, personal. Sigur că nu discutăm onest pentru că nu e corect politic. Necazul e că, în acest caz, e sigur că trebuie să plătim costurile duplicității. Care sunt mari. Și atunci, în „buna tradiție de la Humulești”, mulți se resemnează — ori se ascund propagandistic — în celebra regulă „decât țăran la oraș, mai bine-n satul tău fruntaș”.
Știm deja că atunci când nu pot atinge nici acest nivel modest, oamenii — politici sau nu — își inventează un sat la care se raportează și în care vor fi eroi, indiferent de schimbările climei politice. Ne uităm aici la „funcționarii publici” care aleg să susțină ambițiile directorului, chiar dacă, profesional, ei știu că e greșit ceea ce li se cere; la juriștii care „uită” de dreptul european — acquis communautaire —, chiar dacă acesta le oferă mai multe pârghii în favoarea clienților lor, sub riscul marginalizării în breaslă; ne uităm la politicieni care schimbă circumscripțiile electorale și partidele numai să fie siguri „că se aleg”. O primă statistică de amatori va spune că procentul acestora din urmă este zdrobitor mai mare decât cel al ambițioșilor care încearcă să-și găsească o identitate „la oraș”, fie acesta un loc de muncă mai pretențios, unul în străinătate sau „măcar” adoptarea unei poziții profesioniste în acord cu standardele fiecărei meserii, acolo unde are cineva contract de muncă. Desigur, conflictele cu „humuleștenii” nu vor întârzia, dar tot statistica ne spune că majoritatea poate promova orice fel de reformă.

Avem, pe undeva, o majoritate de reformiști? În traducere, avem, prin instituțiile românești, spre a nu mai vorbi despre o majoritate a populației, o pondere însemnată a celor care preferă concurența, competiția, schimbarea continuă pentru a merge în ritmul lumii, cel puțin europene, de azi? Avem măcar ambiția de a ține pasul? Să numărăm câți se vaită de exigențe prea înalte, de nevoia de a îndeplini baremuri, de reguli, reglementări europene pe care e mai indicat să le eviți, prefăcându-te că nu le cunoști, decât să faci efortul de a le îndeplini?

Înainte să ne întoarcem la euro, se mai impune un aspect. Pornind de la amintita dilemă „câtă națiune, câtă Europă?”, ne întâlnim, inevitabil, cu definițiile naționaliste ale frontierelor, monedei, statului. Este o moștenire de secol XIX, atunci când s-a realizat unirea Principatelor și a demarat (cu chiu, cu vai) modernizarea vieții publice.
Evident, frontiera devenise echivalentul „marginii satului” din mentalul colectiv, margine dincolo de care locuiau strigoii, dușmanii, străinii, adică necunoscutul. Ca urmare, frontiera trebuia păzită cu strășnicie. Cine se grăbește, în acest punct, să spună că azi vrem cu toții în Schengen greșește atât politic, cât și psiho-sociologic. Politic, pentru că unii și-ar dori, mai degrabă, în Uniunea Euro-Asiatică. Psiho-sociologic, pentru că ceea ce acum două secole era o frontieră fizică, geografică a fost internalizat și reprezintă o frontieră în mintea noastră, o limită dincolo de care ne avântăm cu precauție, cu teamă sau deloc. Cine vrea, în continuare, să mă contrazică, să privească modul în care fosta frontieră pe Carpați a fost sau nu asimilată, respectiv modalitatea în care dărâmarea Zidului Berlinului a asigurat — sau nu — unificarea mentală a națiunii germane. Așadar, granițele sunt în mintea noastră, le purtăm cu noi și ne determină comportamentul. Dacă nu credeți, întrebați-vă de câte ori ați călătorit în străinătate și ați căutat diferențe, ați făcut comparații, ați formulat argumente în favoarea tezei „tot la noi, acasă, e mai bine”. Ca urmare, propensiune spre reformă, spre identificarea punctelor nevralgice, spre modernizare — așa ceva nu prea există. Scuze, pretexte, detalii țin loc de adevăr. Nimeni nu e un reper absolut, dar schimbarea are loc cu sau fără participarea noastră.

În anii ’90, ne-am ferit de termenul de tranziție, tocmai pentru că majoritatea nu înțelegea nici încotro „bătea vântul”, nici măcar dacă „toate elementele tranziției” trebuiau adoptate. Și credem că aici e problema. La nivel populist, e bine să ai anumite avantaje, iar în rest „să nu se schimbe nimic”. Minunatele elite profesionale sau cele politice au evitat să explice interconectarea și interdependența domeniilor tranziției tocmai pentru că le era profitabil personal și fiindcă acest lucru menținea o stare de confuzie și auto-adulare la nivelul populației. Nu poți avea economie de piață fără concurență — e o contradicție în termeni. Să intrăm, așadar, în școli și firme, chiar private, în instituțiile publice și universități, să vedem în ce măsură avem de-a face cu concurență și selecție a valorilor și în ce măsură „nu s-a schimbat nimic”. Nu poți intra pe piață dacă nu ești întreprinzător cu drepturi și cu riscuri asumate. Drepturile ar trebui să vină de la un legiuitor care înțelege, acceptă și susține proprietatea privată nu doar asupra unor bunuri, ci mai ales în materia dreptului de autor, în domeniul concurenței și în cel al liberului acces pe piață. Adică a unui legiuitor care înțelege, acceptă și susține tranziția de la dirijismul de stat/județ/director la libera inițiativă și performare. Iar acolo unde dirijismul coboară bariera spre a stopa modernizarea, legiuitorul ar trebui să intervină. O privire asupra peisajului public al ultimelor trei decenii arată exact contrariul. Concurența e arătată cu degetul drept vinovată de ruperea solidarității sociale în favoarea interesului privat — cu care cei în cauză nu au nicio șansă pe o piață liberă; inițiativa e de rău augur, căci demască impostura, „sabotează” — spunea un politruc — conducerea firmei, deschide oportunități pentru care, nici profesional, nici moral, nu sunt pregătiți cei mai mulți. Deschiderea frontierelor nu are efecte doar în domeniul călătoriilor de vacanță, ci și în cel al pieței libere. Adoptarea monedei unice impune restricții legate de mărimea deficitului bugetar și cel al stabilității economico-financiare. Adică reduce marja de funcționare a căpușelor. Revin humuleștenii să acuze conspirații, politizări, asocieri ne-concurențiale. Adevărul e că tocmai piața liberă le aduce la suprafață și le decuplează de la resursele publice. Într-un studiu referitor la drumul sinuos al adoptării monedei euro, Anthony Pagden reliefa motorul care a ajutat primele 11 țări ale zonei euro să-și depășească temerile reciproce:
„Atunci când există un orizont politic credibil, guvernele își pot impune viziunea asupra piețelor, chiar într-un climat de deregulări financiale și dezvoltări asincrone ale economiilor lor. Suvernitatea nu este, așadar, cedată în favoarea piețelor. Dimpotrivă, este impusă acestora prin instrumente politice și mecanisme de coordinare ale băncilor centrale și ale guvernelor naționale”.

Și iată cuvântul magic: suveranitate. Intelectuali cu pretenții se aliază aici cu patrioții de ocazie să ne amintească faptul că moneda este un element al suveranității naționale și, prin ea, se protejează „istoria și tradițiile și ființa noastră națională”. Cei care nu cred așa ceva pleacă sau tac, întrucât sunt o infimă majoritate. Întrebăm, deci, care e proiectul nostru național? Care e orizontul politic credibil? Adică acela în care declarațiile politice se suprapun realității juridice, și ambele, realității factual-sociale. Ce vrem? O Românie pitorească, blocată în stereotipuri, clișee și căpușe? O Românie integrată european? Să spunem, repede: integrarea nu e totuna cu „a fi membru UE”. Integrat înseamnă a funcționa după reguli, mecanisme și principii ale clubului comunitar. Și-atunci, revenim. Cât din legislația comunitară este cunoscut și aplicat în viața de fiecare zi din România? Cât din condiționalitățile mentale, nescrise, dar active stau în spatele tehnicalităților cu care ne lăudăm, însă pe care suntem gata să le trădăm de îndată ce se ivește ocazia, tocmai pentru că, mental, nu suntem integrați în Europa? Schimbarea din 1989 a modificat numele politicienilor și instituțiilor. Dar nu se arată a fi fost o tranziție, o modificare și adaptare. Indiferent de părerile și declarațiile cancelarului austriac Karl Nehammer, oricum, un ins trecător printr-o poziție de putere, pentru noi rămâne teancul de teme nefăcute. Înțelegem că națiunea are nevoie de creștere și că aceasta nu se poate petrece decât în acord cu lumea în care trăim? Sau ne mutăm cu toții în Humulești și dăm cu pietre în toți cei ce ne deranjează calmul mioritic?

Euro și dizidenții săi

La ora aceasta, moneda euro este deplin funcțională în 20 din cele 27 de state membre UE și în numeroase teritorii „de peste mări”, foste colonii franceze, portugheze și chiar engleze. În plus, este adoptată în patru micro-state europene, Andorra, Monaco, San Marino și Vatican. Dincolo de farmecul geografiei monetare, întrebarea noastră este următoarea: cine sunt cei șapte dizidenți și de ce continuă să stea pe dinafară, cu toate că legislația UE îi obligă să îndeplinească exigențele și să adere la euro-zone. Nu este aici locul să discutăm avantajele apartenenței la o asemenea arie, nici costurile pentru cei ce stau în prag. Vom mai avea ocazia. Totuși, să-i numim pe cei șapte: Danemarca și Suedia, pe de-o parte, respectiv Cehia, Polonia, România și Ungaria, pe de altă parte. Bulgaria este în curs de adoptare a monedei unice, cu termen prezumat 1 ianuarie 2025.

Clar, cei șase trebuie să aibă ceva în comun, și anume temeri, vanități, protecționism național. La fel de clar, situația economică a primilor doi nu poate sta în cântar cu cea a celor patru „din est”. Să fie, oare, independența relativă ceva mai important pentru aceștia decât bunăstarea și stabilitatea economică? Să fie, oare, celebrata identitate națională un cost prea mare pentru a „cumpăra” convergența cu o piață uriașă și, oricum, competitivă? Să fie atât de greu de înțeles că identitatea nu se pierde, ci se consolidează? Adevărat, factura merge spre căpușari și amicii lor. Dar populația îi votează și susține — așadar, e firesc să împartă și cheltuielile, nu doar distracția. Au mai fost sute de „națiuni” în istorie, dar au ales izolarea și au pierit. Oare nu poate fi moneda euro o motivație suficientă în tranzacția dintre supraviețuire și vanități? În acest an aniversar credem că nu ar strica măcar o discuție dacă deciziile se arată atât de complicate.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Centrul Educativ Buziaș recrutează candidați pentru concursul de admitere la Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare „Constantin Brâncoveanu” Târgu Ocna

Centrul Educativ Buziaș recrutează candidați în vederea participării la concursul de admitere pentru Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare „Constantin Brâncoveanu” Târgu...

Cum a ajuns Buziaș o stațiune balneară aproape ,,moartă”. Deși nu sunt semne, oficialii locali anunță ca situația stațiunii s-ar putea schimba în bine

O stațiune balneară extrem de populară pe vremuri a ajuns un loc de nerecunoscut, cu majoritatea obiectivelor lăsate în paragină. Cu toate acestea, acum...

Citește și :