Adaptarea din 1935 a celebrului roman al lui Feodor Dostoievski reprezintă una dintre cele mai interesante încercări hollywoodiene timpurii de a transpune pe ecran drama psihologică a lui Raskolnikov. Deși a fost condensată și stilizată pentru publicul epocii, pelicula rămâne memorabilă mai ales prin interpretarea intensă a lui Peter Lorre.
Scenariul nu urmărește fidel complexitatea romanului, dar reușește să redea tensiunea interioară a personajului principal prin decoruri apăsătoare, cadre strânse, jocuri de lumină și umbră inspirate din expresionismul german.
Orașul Sankt Petersburg devine mai degrabă un spațiu mental decât unul geografic, reflectând vinovăția și paranoia criminalului.
Peter Lorre construiește un Raskolnikov fragil, febril, nevrotic, aproape halucinant.
Actorul nu insistă pe dimensiunea filozofică a personajului (ca în roman), ci pe tensiunea psihologică imediată. Rezultatul este o interpretare intensă și memorabilă, care susține întregul film.
Personajul anchetatorului Porfiry (interpretat de Edward Arnold) devine contrapunctul moral al protagonistului. Scenele dintre cei doi sunt cele mai dinamice dramatic, cele mai apropiate de spiritul romanului și înseamnă nucleul tensiunii narative.
Aici filmul atinge adevărata profunzime dostoievskiană: confruntarea dintre teorie și conștiință.
Fiind realizat în sistem hollywoodian clasic, filmul simplifică intriga, reduce dimensiunea religioasă și pe cea metafizică, comprimă evoluția personajelor secundare (mai ales în cazul Soniei).
Accentul cade mai mult pe thriller psihologic decât pe roman filozofic.
„Crime and Punishment” (1935) este o adaptare stilizată, intensă actoricește, imperfectă ca fidelitate literară, dar valoroasă ca experiență cinematografică timpurie asupra universului lui Dostoievski.
Într-o comparație esențială, romanul lui Dostoievski este o operă filozofică despre vină, libertate și mântuire, în timp ce filmul din 1935 este o dramă psihologică expresionistă concentrată pe tensiunea crimei.
Sunteți așteptați miercuri, 22 aprilie 2026, la ora 18, în Amfiteatrul B din Spitalul Județean.
„Crimă și pedeapsă” este subtitrat în românește și are 88 de minute.
Intrarea este liberă.
…….
Început în octombrie 2024, programul „cinemavindek” este rezultatul unei colaborări între Spitalul Județean de Urgență „Pius Brînzeu”, Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” și Asociația pentru ATI „Aurel Mogoșeanu” ̶ toate trei din Timișoara. Coordonator este publicistul Doru Botoiu, din a cărui arhivă sunt filmele, aflate în domeniul public, proiectate de două ori pe lună.
Marți, 21 aprilie, între orele 9-15 se va întrerupe furnizarea apei în Șipet, iar între orele 9-14 se va opri apa în Lugojel pentru lucrări de mentenanță la Gospodăriile de Apă.
La reluarea alimentării cu apă în regim normal este posibil ca la robinete să curgă apă tulbure.
Deoarece această perturbare va fi de scurtă durată, recomandăm clienților să nu folosească apa în scopuri menajere, până la limpezirea completă. Rugăm, de asemenea, consumatorii să ia măsuri de stocare a unor cantități de apă care să le acopere necesarul pe perioada anunțată.
Primăria Municipiului Timișoara a desemnat asocierea de constructori care va realiza Podul Solventul în urma licitației. Astfel, municipalitatea va semna contractul de lucrări cu asocierea FREYROM SA (lider) și PROCONS GROUP SRL (asociat). Investiția include primul pod construit peste Bega de la zero după Revoluție care, împreună cu Pasajul Solventul și un drum de legătură peste fosta platformă industrială, va conecta Bulevardul Dâmbovița de Calea Bogdăneștilor.
„E al doilea pod unde începem lucrările în această primăvară, după podul de la fosta Fabrică de țigări. A fost un drum lung, uneori exasperant și frustrant: documentații complexe, multă birocrație, perioade lungi de avizare, exproprieri ale unor terenuri private, atragerea de 18 milioane de euro bani europeni. O muncă uriașă, imposibil de făcut fără efortul coordonat al echipelor din Primărie, cărora le mulțumesc. Legătura de la Solventul – pasajul și podul – sunt așteptate de decenii de timișoreni și mă bucur că în sfârșit se întâmplă”, a spus primarul Dominic Fritz.
Podul Solventul face parte din Inelul IV Vest, una dintre arterele esențiale pentru fluidizarea traficului în oraș. Cu linie dublă de tramvai, patru benzi de circulație, piste pentru biciclete, trotuare largi și spații verzi, investiția Primăriei Municipiului Timișoara va contribui la reducerea traficului din zona centrală și la îmbunătățirea mobilității urbane. Proiectul municipalității include și reconfigurarea intersecției cu Bulevardul Dâmbovița, precum și conectarea la pistele de bicicletă de pe malul Begăi.
Podul Solventul, Pasajul Solventul și Noua Radială Vest fac parte din planul Primăriei Municipiului Timișoara de a dezvolta o infrastructură urbană modernă, care conectează cartierele și sprijină dezvoltarea economică a orașului.
Contractul a fost atribuit pentru suma de 96.076.330 lei (cu TVA), iar termenul de realizare a lucrărilor este de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere. Valoarea totală a investiției este de 133,5 milioane de lei, dintre care 93 de milioane de lei provin din fonduri europene nerambursabile, prin Programul Regional Vest 2021–2027, Intervenția Regională 4.1 – Mobilitate urbană sustenabilă.
Ce se întâmplă cu hainele pe care nu le reciclăm corect?
Când facem curățenie în dulap, cel mai simplu gest pare să fie aruncarea hainelor vechi direct la tomberonul de gunoi menajer. Însă, acest gest declanșează un lanț de efecte nocive asupra mediului pe care puțini dintre noi le conștientizăm. Atunci când materialele textile nu ajung la centrele de colectare specializate sau în cadrul campaniilor dedicate, ele devin una dintre cele mai mari surse de poluare globală.
1. Groapa de gunoi: O „bombă” cu ceas pentru mediu
Spre deosebire de resturile alimentare, materialele textile moderne sunt, în mare parte, compuse din fibre sintetice (poliester, nailon, acrilic) – practic, o formă de plastic.
Descompunere lentă: O pereche de blugi cu elastan sau o geacă de fâș pot avea nevoie de peste 200 de ani pentru a se descompune.
Emisii de metan: În depozitele de deșeuri, textilele sunt îngropate sub straturi de gunoi, unde se descompun fără oxigen (anaerob), eliberând metan – un gaz cu efect de seră de 28 de ori mai puternic decât dioxidul de carbon.
2. Poluarea pânzei freatice cu „cocktailuri” chimice
Hainele noastre nu sunt doar material; ele conțin coloranți sintetici, agenți de albire și substanțe chimice pentru tratarea țesăturilor.
Atunci când textilele ajung la groapa de gunoi și sunt expuse la ploi, aceste substanțe chimice se scurg în sol și ajung în pânza freatică, otrăvind ecosistemele locale.
Microplasticele: La fiecare degradare mecanică a unei haine sintetice aruncate necorespunzător, milioane de microfibre de plastic sunt eliberate în mediul înconjurător, ajungând eventual în hrana noastră și în apă.
3. Risipa de resurse și energie
Fiecare tricou aruncat reprezintă o pierdere uriașă de resurse care au fost deja consumate:
Pentru producerea unui singur tricou de bumbac se folosesc aproximativ 2.700 de litri de apă (suficient cât să bea un om timp de 2,5 ani).
Când reciclăm, reintroducem fibrele în circuitul economic. Când le aruncăm la gunoi, forțăm industria să consume energie și materii prime noi pentru a produce obiecte similare.
Soluția e la noi: colectarea corectă
Campaniile de colectare gratuită a materialelor textile nu sunt doar o facilitate, ci o necesitate ecologică. Prin predarea hainelor vechi, lenjeriilor sau materialelor textile uzate la centrele de colectare:
1. Reutilizarea: hainele în stare bună sunt igienizate și donate sau revândute.
2. Reciclarea mecanică: textilele uzate sunt transformate în lavete industriale, materiale izolatoare pentru construcții sau umpluturi pentru scaunele mașinilor.
3. Protecția orașului: reducem presiunea asupra gropii de gunoi de la Ghizela și menținem un mediu mai curat pentru comunitatea noastră.
Știai că? Peste 95% din textilele care ajung la gunoi ar putea fi, de fapt, reciclate sau refolosite dacă ar fi colectate separat.
Ce poți face acum?
Verifică calendarul campaniei de colectare deșeuri textile din județul Timiș, pe canalele de comunicare ADID Timiș.
Să ne înțelegem de la bun început: timp de 36 de ani, ni s-a băgat pe gât o dogmă corporatistă, repetată obsesiv de tot felul de „experți” pe la televiziuni și prin ministere. Dogma sună cam așa: statul este cel mai prost administrator, deci tot ce e de stat trebuie privatizat, externalizat, vândut. De preferat, pe nimic, ca să fim „salvați”, așa cum ne îndrumă vicepremiera preferată a lui Ilie Bolojan, Oana Gheorghiu.
Un slogan care a funcționat perfect în anii ’90 și 2000, când am vândut pe doi lei industrii întregi. Dar astăzi, realitatea cifrelor ne dă o cu totul altă perspectivă, una care îi cam încurcă pe băieții care stau la coadă să ne preia resursele.
Exemplul Hidroelectrica, profit făcut de stat
Pentru a demonta această minciună, e suficient să ne uităm la Hidroelectrica. În 2012, compania era în genunchi, secătuită de celebrele contracte cu „băieții deștepți”. Dacă am fi ascultat dogma experților de serviciu, am fi vândut-o atunci, pe bucăți, la preț de fier vechi. Dar ce s-a întâmplat de fapt? Între 2013 și 2016, statul a băgat compania în insolvență, a tăiat cablurile toxice prin care se scurgeau banii și a forțat vânzarea energiei la prețul corect al pieței.
Rezultatul? Un triumf al capitalului de stat. Hidroelectrica a devenit o mașinărie de făcut bani. Între 2017 și 2020, având statul ca acționar majoritar, a livrat profituri nete anuale de miliarde de lei, ținând efectiv în spate bugetul României prin dividendele uriașe.
Mai mult, în plină criză energetică (2021-2022), nu o multinațională ne-a salvat, ci tot Hidroelectrica. A intrat curajos pe piața de retail, a oferit un preț corect și a scos peste o jumătate de milion de familii de români din ghearele speculanților. S-a modernizat, a cumpărat parcul eolian Crucea și a demonstrat că statul poate face și management vizionar.
Companii strategice, scoase la tarabă
Punctul culminant? Anul 2023. Listarea la Bursă, un IPO-ul istoric. Piața globală a evaluat această companie de stat la peste 10 miliarde de euro. Statul român nu și-a vândut acțiunile, a rămas stăpân pe pachetul majoritar, dar a demonstrat lumii întregi că poate deține perla coroanei pe piața de capital.
Dacă la Hidroelectrica s-a putut, uităm-ne și în jur. Romgaz ne asigură independența energetică într-o Europă care tremură la fiecare criză. Oil Terminal este poarta noastră strategică de la Marea Neagră, într-o perioadă în care războiul bate la granițe, să dai cheile de la singurul tău terminal petrolier maritim înseamnă să te predai cu mâinile ridicate.
Avem Salrom, o vacă bună de muls de grafen extrem de profitabilă, sau CEC Bank, care a demonstrat că o bancă de stat poate finanța economia românească atunci când băncile străine strâng șurubul și scot profiturile din țară.
Aceste companii produc pentru stat. Fac profit. Țin România în picioare. Și atunci, te întrebi, cu mintea omului normal: care este logica să le privatizezi? De ce să vinzi dintr-o afacere care îți aduce bani an de an? Răspunsul e simplu! O bucată din profitul ăla e dorită de alții.
Modelul german
Dacă tot ne dau Germania ca model suprem, haideți să ne uităm la ce a făcut statul german doar în ultimii ani.
În 2022, când a lovit criza gazelor, guvernul de la Berlin nu a stat pe gânduri și a naționalizat Uniper, cel mai mare importator de gaze al țării, cumpărând 99% din acțiuni și injectând imediat capital de peste 15 miliarde de euro pentru a salva compania de faliment.
Tot în 2022, statul german a preluat 100% din acțiunile SEFE, fosta subsidiară a Gazprom Germania, pompând alte 7,7 miliarde de euro și a pus sub controlul direct al statului rafinăriile deținute de gigantul rus Rosneft, inclusiv marea rafinărie de la Schwedt. Mai mult, Berlinul a purtat negocieri intense pentru a răscumpăra rețeaua națională de înaltă tensiune de la operatorul olandez TenneT, o tranzacție evaluată la peste 20 de miliarde de euro, tocmai pentru a-și securiza infrastructura critică.
Modelul Franței
Franța, un alt far călăuzitor al pieței libere europene, a făcut exact același lucru: a scos din buzunar aproape 10 miliarde de euro pentru a naționaliza complet gigantul Électricité de France (EDF). Au preluat 100% din companie, doar ca să aibă control absolut pe energia nucleară și pe securitatea națională.
Așadar, capitalismul la ei acasă înseamnă că statul cumpără și naționalizează companii energetice pentru a garanta siguranța cetățenilor și a industriei. La noi, în schimb, ni se cere să vindem hălci din companiile pe profit.
CNCIR, companie profitabilă, vizată
Avem în România o companie de stat care asigură, în liniște, un lucru fundamental: securitatea națională pe segmentul de instalații sub presiune și de ridicat. Vorbim despre CNCIR. O companie care, fără să facă zgomot, produce 26 de milioane de euro anual, cu un profit net curat de 2 milioane de euro. Dar banii, în cazul acesta, sunt doar un detaliu. Adevărata miză este siguranța.
Ei sunt cei care se asigură că nu ne sar în aer cazanele prin spitale, că nu cad macaralele peste noi și că instalațiile industriale nu devin bombe cu ceas.
Și ce să vezi? Fix pe acest segment a apărut o concurență acerbă, susținută politic. Prin ceață se vede TUV Germania, de exemplu. Iar aici intră în scenă politicienii noștri de serviciu. Unii ca Oana Gheorghiu ne dau TUV-ul ca model suprem de urmat, ignorând voit realitatea din teren.
Un model de vânzare accelerată
Ce nu vă spun acești agenți de vânzări mascați în politicieni este că nemții pompează bani grei la noi nu dintr-o dorință nobilă de a ne europeniza, ci pur și simplu ca să scoată compania statului român de pe piață. Obiectivul e clar: eliminarea concurenței de stat, preluarea monopolului pe banii din piață și, mai grav, coborârea standardelor.
Acesta este modelul. Se aplică la nivel macro, la energie, petrol și bănci, și la nivel micro, la siguranța infrastructurii. Să distrugi o companie de stat profitabilă, care îți asigură securitatea națională, doar ca să faci loc unei entități străine, nu mai este o eroare de management. Este trădare economică.
Slugă la casă mare
A venit timpul să terminăm cu complexul de inferioritate. Complexul Înaltei Porți. Dacă statul a știut să facă din Hidroelectrica cel mai de succes business din regiune, atunci trebuie să știe să își apere și restul activelor. Ceea ce funcționează, ceea ce produce profit pentru statul român și ne garantează securitatea, fie ea energetică, financiară sau fizică, nu se vinde și nu se sabotează.
Haideți să nu mai fim slugă la casă mare!
E timpul să fim și noi băieți deștepți în țara noastră. Măcar în ceasul al doisprezecelea.
Dinamo București a câștigat cu scorul de 29-27 finala Cupei României de handbal masculin de la Timișoara, într-o sală care s-a umplut la ultimul meci al turneului Final Four. „Roș-albii” au dominat meciul mai pregnant decât o arată diferența finală, una redusă doar spre sfârșitul meciului, iar în acest an FRH a ales să politizeze mult festivitatea de premiere, lucru taxat de public.
În finala mică, a câștigat Minaur Baia Mare, cu scorul de 32-28.
1 de 14
Misiune relativ ușoară pentru maramureșeni
Deși era echipa de prima ligă, Minaur nu a jucat prea bine în debutul meciului, iar Steaua, montată să arate că este deja o echipă de Liga Zimbrilor, și înainte de revenirea în primul eșalon, a condus. La pauză, s-a intrat cu 15-16 pentru Minaur. În repriza a doua, steliștii nu prea au mai putut să revină, iar maramureșenii au mărit diferența de scor. Eric Pop a fost declarat jucătorul meciului la Minaur, iar Ovidiu Irimia, la Steaua.
„Voiam să terminăm un pic mai bine. Am avut șansa să revenim la 2 goluri, am avut o ratare unu la unu cu portarul. Asta a făcut diferența: ratările noastre și greșelile neforțate”, a declarat Ionuț Georgescu, antrenorul Stelei.
Nuno Farelo a avut cuvinte de laudă și pentru adversar.
„Este un meci pe care l-am câștigat. Sunt mulțumit. Toată lumea credea că va fi ușor, pentru că Steaua e o echipă de liga secundă. Eu am crezut exact contrariul. Cred că au jucat bine azi decât împotriva Timișoarei”, a precizat antrenorul de la Baia Mare.
Sala s-a umplut pentru marea finală
După ce multe locuri au rămas libere la semifinale și la finala mică, după orele prânzului s-au luat toate biletele ce garantau accesul la jocurile de duminică (ambele). Astfel, SCM Poli Timișoara a jucat cu o sală plină și cu galeria de la fotbal alături contra campioanei en-titre Dinamo. Liderul din campionat s-a desprins însă destul de ușor, cu atacuri foarte incisive.
Însă, și Poli a fost extrem de motivată, iar în minutul 12, după 5 minute fără gol pentru bucureșteni, Manojlovic a egalat la 5. Dinamo a revenit la o diferență confortabilă și de 3 goluri lesne.
Ajutată și de portarul Dan Vasile, Timișoara s-a putut ține scai de Dinamo și a intrat cu 14-15 la pauză, după un gol reușit de Szasz.
Dinamo a accelerat mereu când a trebuit
Deși sala o susține puternic pe Poli, Dinamo a călcat accelerația major la revenirea de la vestiare și s-a dus și la 6 goluri, când a fost 18-24. Cu un elan de echipă mare și un Bellahcene ce a „betonat” poarta din minutul 55, de la 23-29, după ce începuse să scadă din cadență, Dinamo nu a mai înscris. Dar, nici nu a mai fost nevoie.
Nu ai altă opțiune! Să jucăm în această atmosferă extraordinară a fost grozav, dar am condus și cu 6 goluri și am meritat victoria. E clar!”, a spus Paulo Pereira, antrenorul lui Dinamo.
Buricea a pierdut, dar și-a îndeplinit visul
Antrenorul Timișoarei vede câștigul mare în amploarea evenimentului sportiv într-un oraș care nu a umplut până acum sala la handbal.
„Nebunie mare, da. Dar, cred că v-a fost dor să vedeți o nebunie de genul acesta în Timișoara după foarte mult timp. O nebunie frumoasă, care se putea termina mai bine. Ei sunt, totuși, echipa cu mai multă experiență internațională, foarte multe schimbări pe același nivel. Dar, faptul că am fost atât de aproape, faptul că ne-am ridicat nivelul unei finale contra unei echipe de Champions League într-o atmosferă incendiară…
Sincer să fiu, acesta a fost visul meu când am venit la Timișoara, să văd o sală arhiplină care va juca cu un trofeu pe masă. Și, sincer, mi s-a îndeplinit foarte repede”, a precizat Buricea.
Marius Sadoveac a primit titlul de jucătorul meciului la Poli, iar Daniel Stanciuc, la Dinamo. „A fost o luptă mare, așa cum ne așteptam. În Cupă, dacă nu ucizi, mori.
Premiere cu huiduieli
La final de Final Four, s-au dat și mai multe distincții onorifice. Branko Vujovic, cu 14 goluri marcate la turneu, a primit trofeul de golgheter. Cel mai bun portar a fost declarat Dan Vasile de la Poli, iar Pedro Valdes de la Dinamo a primit premiul de cel mai bun apărător. Daniel Stanciuc, un produs handbalistic al Sucevei, a primit premiul de MVP al turneului, la 22 de ani.
„Nu mă gândesc în special la lucrul acesta. Sunt extrem de fericit când reușesc să-mi ajut echipa, că joc, că mă impun ușor-ușor”, a spus Stanciuc.
Ca „bilă neagră” pentru acest turneu, deși Timișoara are mulți foști handbaliști importanți, FRH nu s-a gândit să implice foste glorii la premiere. A făcut-o cu politicieni, în schimb. Iar dacă prefecta de Timiș Elena Micicoi (USR) a scăpat de huiduieli, la fel ca și viceprimara Paula Romocean (din același partid), în ziua semifinalei, duminică, primarul Dominic Fritz și viceprimarul Ruben Lațcău, tot din USR, au fost huiduiți copios, și nu doar din galerie.
Premierul Ilie Bolojan va demite miniștrii, secretarii de stat și prefecții PSD în ședința de guvern de joi, susțin surse politice pentru „Adevărul”. Ilie Bolojan pregătește și o lovitură de imagine: în locul demnitarilor PSD, va propune tehnocrați, dar și activiști cu renume din societatea civilă.
Ilie Bolojan poate fi răsturnat doar prin moțiune de cenzură, în condițiile în care a anunțat public că nu va demisiona.
Luni, PSD îi va cere oficial premierului Ilie Bolojan să demisioneze. Premierul va refuza. Prin urmare, PSD își va retrage miniștrii din Executiv. Apoi va muta Bolojan, care-i va demite dintr-un foc pe toți demnitarii social-democrați: de la miniștri și secretari de stat, până la prefecți și alți politruci numiți cu sprijinul partidului.
Liderul PSD Sorin Grindeanu le-a transmis deja celor care urmează să-și piardă funcțiile că va fi „doar o situație temporară”. Conducerea social-democrată se așteaptă ca toată criza politică să dureze în jur de două luni, cel târziu până la finalul sesiunii parlamentare, la finalul lunii iunie. PSD este pregătit să voteze o moțiune de cenzură alături de AUR pentru a-l înlătura pe Ilie Bolojan din fruntea guvernului.
Până atunci, Ilie Bolojan caută tehnocrați și personalități cu notorietate din societatea civilă pe care să-i numească miniștri pe locurile lăsate libere de PSD, susțin sursele citate. Totuși, președintele Nicușor Dan va avea ultimul cuvânt. Șeful statului trebuie să semneze numirea în funcție a noilor miniștri, iar prevederile din Constituție sunt interpretabile.
Numirea unor miniștri din afara guvernului ar duce la schimbarea componentei politice a guvernului, așa cum a fost votat în vara anului trecut. Prin urmare, Ilie Bolojan ar trebui să strângă o nouă majoritate, fapt imposibil fără PSD. Pe de altă parte, mai mulți juriști i-au transmis lui Ilie Bolojan că poate forța Constituția. Astfel, o garnitură de miniștri tehnocrați ar putea fi interpretată ca apolitică, deci nu s-ar schimba coloratura guvernului prin retragerea PSD din Executiv.
În cazul în care Ilie Bolojan propune miniștri tehnocrați, iar Nicușor Dan îi acceptă, PSD va sesiza CCR, susțin sursele citate.
Rezultatul este practic deja cunoscut, iar potrivit informațiilor obținute de „Adevărul”, Bolojan va primi un ultimatum de 3 zile pentru a-și depune demisia din funcția de premier.
În acest context, Ilie Bolojan a afirmat că social-democrații nu mai vor să colaboreze, iar criticile repetate ale PSD au încălcat acordul de guvernare și au afectat funcționarea Guvernului.
„Dacă ne-am lua după declarații, am putea spune că zarurile au fost aruncate și că PSD nu va mai colabora cu premierul Bolojan. Dacă analizăm ultimele luni, constatăm o serie de critici din partea PSD, care încălcau evident protocolul de guvernare, și bunul simț, și care nu doar că l-au atacat pe premier, ci erodează mașinăria guvernamentală.
Evident, suntem pe fondul acestor declarații, în faza unui început de criză, de care România nu are nevoie. Avem niște probleme complicate care vin de deficitele bugetare. Avem riscul să pierdem sume de bani din PNRR, care se termină la finalul lunii august. România nu are nevoie de această criză politică”, a spus Ilie Bolojan.
Dacă aș ști că schimbarea unui om rezolvă problemele, mâine aș pleca
Premierul mai spune că ar demisiona imediat dacă plecarea lui ar rezolva problemele țării, dar consideră că schimbarea premierului nu ar avea acest efect.
„Personal, dacă aş şti că schimbarea unui om rezolvă problemele ţării, n-aş avea niciun fel de rezervă să plec mâine. Dar ştiu că nu se poate întâmpla asta”, a mai spus el.
„Dacă ar veni un premier care vrea să-şi exercite această funcţie şi are autoritatea necesară, întrebarea este cât timp ar trebui din nou PSD ca să mai inventeze două luni, trei luni de zile ceva, ca să constate din nou că sunt probleme”, a arătat acesta.
Acesta adaugă că, indiferent cine ar fi premier, nu sunt resurse suficiente.
„Nu poţi să vii să creezi aşteptări populaţiei, pe care să nu le poţi după aceea onora”, a afirmat premierul Bolojan.
Grindeanu: „Am făcut apel să dăm un vot rațional, nu emoțional”
Liderii PSD s-au întâlnit vineri cu activul de partid la ultimele reuniuni regionale și au transmis că nu mai pot continua la guvernare cu actualul premier.
„Lumea spune peste tot același lucru: în Moldova, București, Oltenia, Brașov, în acest moment direcția pentru România este greșită, iar guvernarea nu mai oferă speranță.
Indicatorii arată scăderea economiei și șomajul în creștere. Sunt 55.000 de șomeri în plus în ultimele 10 luni în sectorul privat, iar inflația este la 10%. Bolojan a preluat inflația la 4% în mai anul trecut. Se vorbește despre o armonie pe care PSD ar putea să o strice. Stabilitatea fără prosperitate nu văd să-și aibă rostul; stabilitatea este bună atunci când oamenii trăiesc mai bine. Avem stabilitate și în Coreea de Nord, dar lucrurile nu merg bine acolo.
Dacă lucrurile nu merg în direcția bună, trebuie schimbată direcția. Am făcut apel să dăm un vot rațional, nu emoțional. Este multă emoție în politică, dar avem nevoie de rațiune pentru români”, a spus Sorin Grindeanu.
Banatul, în trecut una dintre cele mai prospere regiuni ale țării, își leagă o parte importantă din istorie de comunitatea șvabilor dunăreni, colonizată aici în secolul al XVIII-lea, care a avut însă o soartă tulburătoare.
La începutul secolului XX, Banatul devenise una dintre cele mai prospere regiuni ale României, iar dezvoltarea regiunii se datora în special marii comunități de șvabi care trăiau aici. În mai puțin de un secol, însă, această populație înfloritoare avea să fie decimată de războaie, deportări, exproprieri și emigrarea masivă care a urmat instaurării regimului comunist. De la cei aproape 300.000 de șvabi dunăreni care populau satele și orașele Banatului la începutul anilor 1900, numărul lor s-a redus dramatic, până când, în ultimii ani, a ajuns la pragul dispariției.
Banatul, câmpia fertilă a anticilor
Povestea șvabilor a început într-unul dintre cele mai fertile ținuturi ale României actuale, tulburat vreme de secole de războaie, molime, o climă neprielnică și inundații. În Antichitate, regiunea actuală a Banatului era privită cu totul diferit, arătau istoricii. Alături de ținuturile Dunării, Câmpia Banatului a avut un rol important pentru popoarele care au trăit aici din cele mai vechi timpuri. Iarna, a fost o regiune ideală pentru adăpostirea turmelor coborâte din Carpați, creșterea animalelor fiind ocupația în jurul căreia românii și-au clădit existența.
În Antichitate, actualul teritoriu al României era acoperit în mare parte de păduri seculare, în care triburile dacice își găseau refugiul și hrana. Regiunile de câmpie ale Tisei, Mureșului și Dunării, care înconjurau Carpații la vest și la sud, erau atunci întinderi mlăștinoase cu numeroase lacuri, alimentate de frecventele inundații provocate de topirea zăpezilor din Carpați și Alpi. Clima blândă și vegetația abundentă le făceau ideale pentru iernatul turmelor.
„Criton, medicul grec al lui Traian, aminteşte nu numai aurul şi argintul din Dacia, ci şi turmele Daciei, luate de romani. Turmele erau de o bogăţie imensă: nu doar oi, ci și cirezi de boi. Turmele și cirezile, aflate în stabulaţie liberă, nu puteau fi pășunate iarna decât în bălţile de pe malul stâng al Tisei și al Dunării, până la Nistru. Romanii au înțeles această realitate și au transformat Dacia în ţara păşunilor“, nota arheologul Sever Dumitrașcu în lucrarea „Iernaticele“.
Când câmpiile Daciei au fost cucerite, turmele au început să se împuțineze, iar amenințarea foametei și dorința de a-și salva pământurile de iernat i-au împins pe daci la luptă. Situația devenise disperată, pentru că bogăția și puterea dacilor depindeau de mărimea turmelor duse vara în Carpați și iarna pe malurile stângi ale Dunării și Tisei, arăta Sever Dumitrașcu.
Banatul timpuriu, Vestul sălbatic
În secolul III d.Hr., romanii și-au retras armata și administrația la sud de Dunăre, lăsând câmpia Banatului locuită de o parte a populației daco-romane, pradă valurilor succesive de migrații. Goții, gepizii, avarii, slavii, bulgarii și francii au avut fiecare perioade de dominație asupra ținuturilor mlăștinoase ale Banatului.
Între secolele al X-lea și al XVI-lea, Banatul a fost teritoriu al Regatului Ungariei, însă a rămas expus raidurilor otomane și conflictelor de la frontieră. În 1552, otomanii au cucerit Timișoara, iar ținutul din jurul său a devenit pașalâc. Regiunea, altădată lăudată pentru câmpiile sale fertile, a ajuns treptat un loc greu de locuit, din cauza mlaștinilor extinse, a bolilor, depopulării și lipsei de lucrări de întreținere a terenurilor.
Cetatea medievală a Timișoare. Sursa: Herzog August Bibliothek
„Ținutul, sub dominația semilunii, s-a transformat într-o sălbăticie. Cele mai grase ogoare erau pustii, cele mai roditoare câmpii erau acoperite de păduri dese, în care zăceau nestingheriți urșii, lupii și alte fiare sălbatice. Numai după resturi se mai putea recunoaște locul unde, cu două sute de ani înainte, fusese un sat sau un oraș“, informa Karl Freiherr von Czoernig (1804-1889), înalt funcționar al Imperiului Austriac.
La începutul secolului al XVIII-lea, după aproape două secole de stăpânire otomană, regiunea ajunsese un adevărat „Vest sălbatic“, cu numeroase așezări depopulate, amenințată de raiduri ale cetelor de haiduci și de invazii, de epidemii de holeră, ciumă și malarie, de inundații și de roiuri uriașe de insecte. Țânțarii purtau germeni ai bolilor care pustiau comunitățile, iar roiurile de muște de Golumbac decimau turmele.
„În număr nespus de mare, se năpustesc aceste insecte, fără deosebire, asupra boilor, vacilor, cailor, oilor, caprelor și porcilor. Zadarnic încearcă bietele animale să se apere de această pacoste, prin sărituri puternice și bătând aerul cu coada. În cele din urmă cad moarte, fie chiar în timpul atacului, fie 3-4 ore după aceea, sau cel mai târziu în noaptea următoare“, nota italianul Francesco Griselini (1717-1787), un alt cărturar cunoscut al epocii, care a petrecut mai mulți ani în Banat.
Românii, slavii (sârbii), maghiarii, turcii și alte populații balcanice locuiau în satele care gravitau în jurul unor centre precum Timișoara, Lugoj, Caransebeș și Arad. Însă, arătau documentele epocii, înainte de începerea colonizării, din cele peste 550 de comune din regiune, mai mult de jumătate erau părăsite.
Coloniștii care au animat Banatul
În 1716, Banatul a devenit teritoriu al Imperiului Austriac, iar situația sa avea să se schimbe radical în următoarele decenii. Pe 13 octombrie 1716, garnizoana otomană a Timișoarei a capitulat în fața prințului Eugeniu de Savoia, iar Banatul a fost astfel eliberat de sub dominația Imperiului Otoman, intrând în componența Imperiului Habsburgic. Câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie 1716, contele Claude Florimond de Mercy d’Argentau a fost numit guvernator militar al Banatului, iar în 1718 acesta avea să preia conducerea regiunii, redenumită Administrația Imperială a Țării Banatului.
Domul romano catolic din Timisoara Foto Episcopia Romano Catolica din Timisoara
Imperiul Austriac a intrat în stăpânirea unui ținut cu circa 300.000 de locuitori, unde sute de sate rămăseseră pustii, înconjurate de terenuri fertile, dar nefolosite. La începutul secolului al XVIII-lea, Curtea imperială de la Viena a început reorganizarea Banatului, aducând aici populații germanice care aveau să fie numite, generic, șvabi. Acestea proveneau nu doar din Suabia, ci și din Austria, Boemia, Bavaria și Franconia.
Canalul Bega. Foto: Primăria Timișoara
„După terminarea războiului, Curtea din Viena elaborează planul de a coloniza Banatul exclusiv cu germani, considerați un element de ordine și de fidelitate sporită față de imperiu, întrucât românilor și sârbilor, obișnuiți cu modul de viață al turcilor, li se părea, spuneau autorii vremii, indiferent dacă se aflau sub dominație creștină sau păgână“, scria istoricul Ilie Ghenadie în „Analele Banatului“.
Scopul era repopularea și dezvoltarea regiunilor afectate de războaie, în special Banatul, devastat de conflictul cu Imperiul Otoman și slab populat.
„Banatul era foarte puţin populat şi era şi o zonă unde agricultura era anevoioasă, erau multe mlaştini. Atunci, Imperiul Habsburgic a început o colonizare masivă a Banatului, dar nu doar prin germani, ci prin populaţii din întregul imperiu. Au venit şi cehi, şi slovaci, şi sârbi, şi maghiari, şi evrei, tot felul de populaţii au fost aşezate. Nu exista un sistem special de drepturi sau privilegii. S-au construit sate noi foarte riguros organizate de administraţia habsburgică“, explica istoricul Winfried Ziegler.
La început, șvabii au fost așezați în satele părăsite, astfel că nu au fost nevoiți să își construiască locuințe de la zero. O altă motivație a procesului de colonizare era nevoia Imperiului de a avea la dispoziție ostași de neam germanic pentru apărarea graniței sudice a Ungariei, în fața Imperiului Otoman. Din acest motiv au fost întemeiate sate noi de coloniști, destinate special pazei frontierei din sud-vest.
Tablou. Prințul de Savoya. Foto: Wikipedia
Colonizarea s-a desfășurat în trei etape majore: carolină (1717-1740), tereziană (1763-1775) și iosefină (1782-1787). Între 1717 și 1734 a avut loc prima colonizare importantă. Acest proces a fost întrerupt temporar de un nou război cu turcii, urmat de epidemiile de ciumă care au pustiit numeroase așezări și au tăiat elanul populației germane. La mijlocul secolului al XVIII-lea, guvernul austriac a forțat noi colonizări, de această dată deportând în Banat locuitorii certați cu legea, pentru ca aceștia „să piară sau să se îndrepte“, potrivit unor mărturii istorice.
Colonizările ample au fost reluate în timpul împărătesei Maria Terezia și al fiului ei, Iosif al II-lea, în a doua parte a secolului al XVIII-lea. Peste 60.000 de oameni au fost aduși în Banat, cei mai mulți fiind stabiliți în sate cu 40-50 de case. Mulți dintre coloniști nu au supraviețuit climei aspre, molimelor și războaielor, ori au migrat spre Transilvania. O zicală germană descrie plastic acest proces: „Primilor, moartea; următorilor, sărăcia; ultimilor, pâinea“.
Francesco Griselini (1717-1787) a lăsat mărturii ample despre regiunea mărginită de Dunăre, Mureș și Tisa. La mijlocul secolului al XVIII-lea, arăta acesta, populația Banatului se ridica la 320.000 de locuitori, dintre care peste 180.000 erau români, circa 80.000 erau sârbi și 8-10.000 bulgari, iar peste 40.000 erau germani, italieni și francezi veniți în primele valuri ale colonizării începute de Imperiul Austriac în prima parte a aceluiași secol.
Timișoara prima oprire a prințului Eugen de Savoya
Șvabii s-au așezat în principal în Banat și Crișana, în localități ca Timișoara, Arad, Sânnicolau Mare, dar și în sudul Banatului, la Caransebeș, Orșova, Oravița și, în nord-vest, în jurul Sătmarului.
„La începutul lunii noiembrie 1716 începe prima colonizare, cu orașul Timișoara, de către prințul Eugen de Savoya, atunci când își sporește administrația cu funcționari nemți. Iar când părăsește Banatul recucerit, dă ordin comandantului cetății, contele Wallis, ca în cetate să fie primiți doar germani de religie catolică“, nota istoricul Traian Simu, într-o carte despre șvabii din Banat, publicată în 1924.
Timișoara la 1.700. Foto: Biblioteca Națională din Portugalia
Tot atunci au fost înființate și populate satele Biserica Albă, pe malul Dunării, și așezările Sânpetru, Zădărlac, Freidorf, Recaș, Cudriț, Peciul Nou, Becicherecul Mic, Giarmata și Giroda din zona Timișoarei, iar populația a fost sporită în localitățile Buziaș, Ciacova, Lugoj, Vârșeț, Caransebeș și Făget.
Timișoara a devenit nucleul comunității șvăbești, cu o influență puternică asupra arhitecturii, educației și vieții religioase. A fost primul oraș care a primit un număr mare de coloniști șvabi.
La începutul secolului XX, aproape un sfert dintre cei peste 200.000 de șvabi din Banat trăiau aici. Cartierul Iosefin (nume inspirat de colonizarea iosefină) păstrează amprenta lor, iar Domul romano-catolic din Timișoara a fost un simbol al prezenței germane. Aici au fost înființate și unele dintre cele mai importante școli germane din regiune.
1 de 13
Aradul a avut o populație diversă, dar comunitatea șvabilor a fost semnificativă, mai ales în cartierul Micălaca și în zonele rurale din jur. Multe clădiri și biserici reflectă stilul colonial austriac. În Sânnicolau Mare s-au păstrat case tradiționale cu fațade colorate și grădini ordonate.
Jimbolia a fost și ea un oraș modelat de coloniștii germani. Aici se află Muzeul Etnografic al Șvabilor Bănățeni, care documentează viața lor cotidiană.
Numeroși mineri din Stiria, Saxonia și Boemia au fost trimiși de guvernul imperial din Viena în Munții Banatului pentru a lucra la topitoriile și minele din Ocna de Fier, Bocșa Germană, Neuwerk, Oravița, Reșița și Moldova Nouă. Reșița a devenit un important centru industrial, unde șvabii au contribuit la dezvoltarea uzinelor și a rețelelor feroviare. În apropiere, Anina, oraș minier fondat de coloniști din Stiria, reflectă influența germană asupra industriei locale.
Satele crescute în pământul fertil al Banatului
Cel puțin o sută de sate din județele Timiș, Caraș-Severin și Arad au fost populate de șvabi în secolul al XVIII-lea. Deși o parte dintre ei s-au stabilit în orașe, șvabii erau în principal agricultori și meseriași, apreciați pentru disciplină, hărnicie și coeziunea comunitară. Satele lor erau lăudate pentru prosperitate și se distingeau prin geometria lor riguroasă, cu case alungite tip „vagon“ și biserici catolice plasate în centrul comunității. Pământul fertil era marea avere a noilor veniți.
„Tot ce este bun și folositor din cele ce oferă ținutul constă într-o mare întindere de pământuri, dintre care unele se desfășoară pe o asemenea suprafață, încât nici cel mai ager ochi nu le-ar putea urmări hotarul. Mai cu seamă pământul humos este acela care se găsește cel mai mult în ținuturile Banatului, cu toate că și alte soiuri de pământ există, amestecate fiind cu huma“, nota Francesco Griselini.
Istoricul arăta că pământul moale și poros, oricât de slab ar fi fost arat de țărani și oricât de rudimentar era lucrat, rămânea surprinzător de productiv.
„Atât de multe bucate de tot felul dă și într-o atât de mare abundență, încât trebuie să ne mirăm de faptul că, oricum am pune sămânța în pământ, lucrul pare aproape indiferent, deoarece recoltele sunt întotdeauna bogate. Nimeni nu se gândește la îngrășarea pământului cu gunoi, iar grapa nu se întrebuințează deloc“, mai scria Francesco Griselini.
Ignaz von Born (1742-1791), unul dintre marii oameni de știință ai secolului al XVIII-lea, a călătorit în Transilvania și Banat în vara anului 1770, iar în urma trecerii prin ținuturile Hunedoarei a lăsat mărturii inedite despre viața localnicilor. Acesta remarca strădaniile Imperiului Austriac de a coloniza zonele mai puțin populate ale regiunii, dar mai ales fertilitatea solurilor.
„Pământul este foarte mănos. În multe locuri crește o viță-de-vie aleasă, care dă un vin – mai ales cel roșu – excelent. Cireșii, caișii și prunii sunt foarte răspândiți; mari plantații de astfel de pomi mărginesc satele și asigură locuitorilor băuturile lor tradiționale. Cultura viermilor de mătase, răspândită în întreaga provincie, ar fi ajuns la o stare și mai înfloritoare, asemenea altor manufacturi din Banat, dacă marele general și om politic, contele Claude Florimond Mercy d’Argenteau, guvernatorul acestei țări, ar mai fi trăit“, nota Ignaz von Born, în jurnalul său despre Banat și Transilvania.
Ordine pe hârtie, fărădelege în pădure
Sistematizarea satelor a avut, la rândul ei, un rol important în economia comunităților șvăbești. Așezările compacte, cu străzi drepte și largi, cu case construite uniform și curți spațioase, erau considerate eficiente în privința administrării și a folosirii terenurilor agricole, dar mai ales în apărarea împotriva numeroaselor cete de lotri care se ascundeau în pădurile Banatului.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, statul austriac a început sistematizarea a peste 200 de comune din Banat, multe locuite în marea lor majoritate de șvabi. Unul dintre motive a fost împiedicarea risipei de terenuri. Al doilea a vizat „stârpirea lotrilor“ și sporirea măsurilor de siguranță publică.
„În Caraș, în afară de orașele Lugoj și Caransebeș, în tot județul casele locuitorilor sunt risipite fără ordine și regulă, așezate chiar și la depărtări de până la 3.000 de pași una de alta. În forma și modul în care sunt așezate casele astăzi, nici nu se poate închipui o supraveghere; dimpotrivă, când lotrii doresc să jefuiască vreo casă, pot face aceasta cu ușurință și fără mare grijă, deoarece nu există niciun vecin în apropiere pe care cel atacat l-ar putea chema în ajutor; iar nici paznici nu se pot pune, căci ar trebui așezați aproape la fiecare casă“, informa un document din 1796 al districtului bănățean.
Cetele de lotri (hoți de codru) atacau frecvent satele izolate, curțile boierilor și grofilor, topitoriile și exploatările miniere aflate la începuturi în zonele bogate în resurse naturale, poștalioanele și transporturile de călători, dar și pe localnicii care călătoreau pe drumurile mai aglomerate ale țării.
În secolul al XVIII-lea, relata călătorul austriac Johann Lehmann, pedepsele brutale aplicate tâlharilor în Banat nu mai reușeau să îi intimideze.
1 de 12
„Administraţia seculară din Banat a pedepsit până acum cu moartea toate delictele cuprinse sub denumirea de jaf şi spargere. Această metodă predilectă, oricât de legală va fi fost, nu a avut nici cel mai mic rezultat bun. Românul care porneşte la tâlhărie, pe care el şi-o tălmăceşte ca răzbunare, încă înainte de a fi îndrăznit a face pasul hotărâtor s-a oţelit pentru tot ce i s-ar putea întâmpla. El este pregătit pentru o statornicie aşa de mare, încât chinurile cele mai grozave şi mai rafinate nu-l pot sili la vreo mărturisire, ştreangul şi roata nu-l pot aduce la vreo căinţă“, scria Johann Lehmann, pe atunci șef al unei trupe de teatru austriece care călătorea prin Banat.
Călătorul povestea și că, atunci când Curtea imperială de la Viena hotărâse ca fiecare criminal să fie executat chiar în locul său de baştină, măsura a avut un efect neașteptat. „Era cea mai plăcută împlinire a ultimei dorinţe a celui ce trebuia executat. Familia sa l-a jelit cum se cuvine şi îi cinsteşte amintirea în fiecare zi, când trece prin faţa cadavrului“, adăuga Lehmann.
Cetele de lotri preferau să se ascundă în zonele montane ale Banatului și făceau extrem de nesigure călătoriile prin regiune.
„Satele acestor ținuturi sunt prevăzute cu posturi de cordoane militare. Cu toate acestea, drumurile sunt foarte nesigure, mai cu seamă când tufişurile sunt înfrunzite și ei se ascund în dosul lor, de unde pot apoi ataca pe neașteptate călătorul din spate. În vremurile cele mai grele îndrăznesc adeseori să atace chiar satele, pe care le pun la contribuție, luând bani și alimente, prădând casele și dându-le chiar foc“, arăta Francesco Griselini.
Bandele de tâlhari erau înarmate cu săbii, carabine, pistoale, cuțite turcești și ciocane. Cei prinși erau condamnați la moarte prin sfâșierea cu cleștele înroșit în foc, tragerea pe roată sau spânzurătoare, iar pentru furturi mai mici la ani de muncă silnică în cetatea Timișoarei. Însă, adesea, păreau că nu se tem de astfel de pedepse.
„Dacă sunt totuși osândiți la moarte, fie pentru tâlhării, fie pentru alte crime, întâmpină moartea cu indiferență, fără a se văita sau a arăta cea mai mică frică. Cei mai mulți nici nu se gândesc să se spovedească. «Dumnezeu știe toate», zic ei, «și iertarea păcatelor e zadarnică, întrucât judecata ne osândește totuși la moarte…»“, consemna cărturarul italian.
Declinul comunităților de șvabi
În secolul al XIX-lea, epoca de prosperitate a Banatului, șvabii au continuat să reprezinte o comunitate importantă a regiunii. Ea ajunsese la aproape 500.000 de persoane înainte de Al Doilea Război Mondial. Noul regim comunist, controlat în primii ani de sovietici, a adus-o în pragul dispariției.
Deportați în Bărăgan,
1 de 9
Încă din toamna anului 1944, Iosif Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice, a cerut României, Ungariei și Iugoslaviei, în teritoriile în care ajunsese armata sovietică, să pună la dispoziție muncitori germani pentru reconstrucția zonelor rusești distruse în timpul războiului.
Deportările etnicilor germani au început pe 2-3 ianuarie 1945, iar, potrivit istoricilor, până la mijlocul lunii au fost trimiși în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică între 70.000 și 75.000 de sași și șvabi din toată țara. Din Banatul românesc, între 23.000 și 30.000 de șvabi au fost trimiși în URSS, iar de pe celălalt mal al Dunării, din Banatul sârbesc, alte 12.000 de femei și bărbați din comunitatea șvabilor dunăreni au avut aceeași soartă. În lagărele sovietice din Donbas și Munții Ural, frigul și foamea au fost pentru deportați dușmani mai aprigi decât munca istovitoare.
Ernest Urlich, un etnic german care a supraviețuit deportării în Donbas, își amintea că deținuții erau scoși la muncă în ciuda gerului de până la -40 de grade și a zăpezii înghețate care acoperea pustietatea în care fusese înființat lagărul. Mulți nu au rezistat șocului noii lor situații și fie s-au sinucis, fie au murit încercând să evadeze. Acestor morți li se adăugau prizonierii accidentați în minele de cărbune. Victimele erau aruncate în gropi comune.
„Cea mai mare parte a germanilor deportaţi în URSS au rămas acolo până în anii 1948-1949, când au fost repatriaţi. Grupuri mai mici de germani, care din cauza condiţiilor foarte grele în care trăiau nu au putut să muncească, au fost repatriate mai devreme, începând chiar cu toamna anului 1945, când au revenit în România primele transporturi. Revenirea masivă în România a celor deportaţi a survenit în anii 1948 şi 1949, când lagărele de muncă au fost desfiinţate. În anul 1950, aproximativ 11.000 de germani din judeţul Timiş-Torontal se întorseseră de la munca obligatorie din URSS“, arăta cercetătorul Viorel Bălțoi.
Cei care au reuşit să supravieţuiască şi să revină acasă și-au găsit toate bunurile mobile şi imobile confiscate de regimul comunist.
Deportați în Bărăgan, vânduți în Germania
La scurt timp după încheierea valului de deportări în URSS, liniștea satelor din vestul și sud-vestul României, apropiate de frontieră, a fost spulberată din nou. În 1951, peste 40.000 de oameni din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, aflate la graniță cu Iugoslavia, au fost obligați să își părăsească locuințele pentru a începe o nouă viață de la zero în Câmpia Bărăganului. Aproape un sfert dintre ei erau șvabi din Lovrin, Biled, Sânnicolau Mare, Comloșu Mare, Gottlob, Lenauheim, Jimbolia, Deta, Foeni, Cruceni și alte localități aflate în apropierea graniței cu fosta Iugoslavie.
Familia Mixici în Bărăgan FOTO Biblioteca Central Universitară Timişoara
Mulți dintre ei erau considerați chiaburi, dușmani de clasă ori elemente burgheze, nesigure pentru regimul comunist. Cele aproape 13.000 de familii au fost transportate cu trenurile de marfă în Bărăgan și lăsate sub cerul liber, cu mijloace minime de supraviețuire. „Ei au fost luați doar cu ce puteau căra într-o singură sacoșă și trimiși în Moldova sovietică și Bărăgan“, se arăta într-un raport CIA din 1954.
Primul val de deportați în Bărăgan, în 1951, provenea dintr-o zonă de circa 30 de kilometri de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (Timiș) și Gruia (Mehedinți), cu peste 200 de localități, potrivit unor istorici. În cele din urmă, satele lor au fost desființate, iar o fâșie de 50 de kilometri de pe cursul Dunării a intrat sub controlul strict al grănicerilor și Miliției. Au urmat alte valuri de deportări până în 1952.
Între timp, în Câmpia Bărăganului au fost înființate 18 „comune speciale“ pentru noii veniți din sud-vestul țării. Oamenii trăiau în condiții grele, în bordeie și barăci ridicate de ei în pustietatea câmpiei. Mulți au fost angajați pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.
„Este o lipsă de apă, cauzată de absența puțurilor, iar oamenii sunt obligați să bea apă din râul Ialomița. Prizonierii sănătoși sunt puși să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în fermele din vecinătatea acestuia. Pentru 10 ore de lucru pe zi primesc 100 de lei. Un kilogram de pâine costă 80 de lei. Din cauza condițiilor rele de trai, febra tifoidă, icterul și tuberculoza sunt larg răspândite. În fiecare zi mor 30-50 de oameni, iar unii dintre ei sunt cei care se sinucid“, arătau autorii unei informări din 1951, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă.
Etnicii germani, alungați și vânduți de regimul comunist
La mijlocul anilor ’50, oamenii au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor, însă, la fel ca în cazul deportaților în URSS, mulți și-au găsit casele confiscate, devastate ori ocupate de localnici. Unele estimări arată că aproape 2.000 de oameni nu s-au mai întors niciodată în satele lor din Banat.
În deceniile următoare, comunitățile germane din România au continuat să se împuțineze. Declinul abrupt a început de la mijlocul anilor ’60, în timpul regimului Ceaușescu. Între anii 1968 și 1989, aproape 230.000 de șvabi și sași au fost vânduți de Nicolae Ceaușescu Germaniei. Alții au reușit să părăsească România ilegal ori și-au plătit evadarea din lagărul comunist.
„Am plătit 8.000 de mărci germane. Erau foarte mulţi bani la acea vreme. I-am strâns de la rudele din Germania. Atunci, nu ştiam că oricum am fost cumpăraţi de statul german şi urma să ajungem acolo. Am aşteptat doi ani până am reuşit să plec. Am ajuns la Nürnberg, la un centru pentru emigranţi, mi-au dat un şomaj de sub 1.000 de mărci. După câteva luni, de la 1 decembrie 1984, am fost angajat la Siemens, pe 1.775 de mărci. De 27 de ani, tot acolo lucrez, ca inginer“, relata Werner Gilde, un fost localnic din Biled, care a reușit să părăsească România în anii ’80.
În 1990, unele statistici arătau că în România mai trăiau circa 120.000 de germani, sași și șvabi, însă în primii ani după Revoluție comunitatea s-a redus drastic, cu aproape 90.000 de oameni plecați fără multe formalități în Germania. Puțini dintre ei s-au mai întors.
S-au înmulțit teribil cei care îmi spun că momentul suveraniștilor români nu a venit încă și că aceștia vor avea șanse reale să preia puterea politică din această țară numai după ce conservatorii-naționaliști francezi și germani o vor face în propriile lor țări. Pe scurt, toată speranța suveraniștilor români stă în câștigarea alegerilor prezidențiale din Franța de către domnul Jordan Bardella și în obținerea unui scor electoral foarte bun la următoarele alegeri parlamentare generale din Germania de către formațiunea conservatoare și eurosceptică Alternative für Deutschland. Pentru o clipă, să presupunem că speranțele naționaliștilor români devin realitate politică la Paris și, respectiv, Berlin. Își poate imagina cineva cât de cât rațional că, automat, în România, dl George Simion va deveni Președinte al României, dl Călin Georgescu, premier (sau invers), dna Diana Șoșoacă, ministru al justiției și Anamaria Gavrilă, eventual, Președinte al Camerei Deputaților??? Să fim serioși! Astăzi, niciuna dintre figurile ofertei electorale eurosceptice din toamna lui 2024 ori din primăvara lui 2025 nu ar mai obține nici măcar scorul electoral de atunci. Știu că rămâne discutabilă anularea alegerilor prezidențiale înainte de consumarea turului doi, eveniment care ar fi trebuit să se consume la 8 decembrie 2024, zi în care — culmea coincidenței! — s-au împlinit 33 de ani de la adoptarea actualei Constituții, aprobate, prin referendum, la 8 decembrie 1991, text care, printre altele, stabilește, pe de-o parte, faptul că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum”, iar pe de altă parte că „niciun grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Și mai știu că actul anulării acelor alegeri rămâne unul discutabil, pentru că nici până în prezent, după aproape un an și jumătate, autoritățile Statului Român nu au fost în măsură să producă dovezile convingătoare, apte să justifice o asemenea categorică și severă măsură. Dincolo însă de această „apăsare națională”, un lucru îmi pare cât se poate de clar: politicienii români care împărtășesc o ideologie naționalist-eurosceptică sunt încă la foarte mare distanță de un concret program politic atât de bine finisat, încât să poată deveni un veritabil, pragmatic și aplicabil program de guvernare. Românii pot fi seduși de discursurile înflăcărate — legate de familia tradițională, de eroii neamului, de „mărețele” realizări ale perioadei socialiste și, în mod special, ale celei ceaușiste —, dar acestea nu țin nici de cald, nici de foame și nici măcar de pastișă pentru securitatea națională. Pentru reformarea sistemului instituțional al unui stat (de care noi, românii, avem foarte mare nevoie) și pentru gestiunea unei țări ca România ne sunt de trebuință proiecte serioase și competențe veritabile. Sunt de acord că dl Dan Dungaciu vorbește bine (pe alocuri, chiar foarte bine), că dl Petrișor-Gabriel Peiu ori dl Gheorghe Piperea par să știe despre ce vorbesc și că, alături de cei trei, or mai fi câțiva (nu foarte mulți!) care, atunci când se adresează publicului, merită să fie ascultați. În rest, în zona politică suveranistă, vorbim despre un deșert intelectual și ideologic. Și despre o nădejde care — cred eu! — nu valorează nici cât un buletin de vot pe care tușul de pe ștampila a trecut de pe o pagină pe alta: nădejdea în victoria naționaliștilor/conservatorilor din Apusul Europei.
Să ne întoarcem acum la presupunerea de mai sus: cum că dl Bardella devine Președinte al Republicii Franceze și că Alice Weidel dobândește calitatea de Cancelar al Germaniei. Credeți cumva că, în interiorul Uniunii Europene, cei doi vor dori neapărat să coopereze cu naționaliștii/suveraniștii români, eventual aduși la putere prin alegerile parlamentare generale din 2028? Eu îndrăznesc să cred că nu. Dacă este să dăm crezare tribulațiilor suveraniștilor români — cum că România a intrat în Uniunea Europeană doar pentru că țările din vestul Europei aveau nevoie de resursele țării noastre, de o suplimentară piață de desfacere și, până la un punct, de forța noastră de muncă, pretins calificată —, atunci, în logica acestora, locul și rolul Statului Român în interiorul Blocului Unional ar trebui dramatic renegociate, în direcția re-suveranizării acestei țări. O atare linie de gândire contrazice flagrant întreaga filosofie politică și instituțională pe care s-a construit Uniunea Europeană, îndeosebi după „momentul Lisabona” (1 decembrie 2009). Filosofie la care nu cred că „suveraniștii vest-europeni” (ghilimelele nu sunt deloc întâmplătoare!) nu vor și nici nu au de ce să renunțe. La cât de integrate — economic și, de câțiva ani, și politic — sunt statele membre ale Uniunii Europene, nici dl Bardella și nici dna Weidel, odată ajunși în poziții politice de decizie în țările lor, nu vor dori și, de altfel, nu vor avea niciun interes să dinamizeze locul și rolul Franței și, respectiv, al Germaniei în mersul construcției paneuropene. Schimbarea (profundă/substanțială a) regulilor jocului — îndeosebi într-o perioadă foarte dificilă din punct de vedere internațional (politic, dar mai ales economic) — ori renunțarea la ceea ce s-a câștigat în materie de integrare a țărilor membre ale Uniunii Europene sunt, în sine, periculoase. Toată lumea știe că orice precedent în direcția re-suveranizării unora dintre statele membre poate determina un „efect de domino” și, finalmente, o slăbire, ba poate chiar o dezmembrare a Uniunii prin manifestarea simultană sau (apropiat) succesivă a mai multor fenomene de tip „exit”. În aceste condiții, pariez că până și dl Bardella ori dna Weidel preferă ca, la București, decizia politică să fie luată de partide pro-europene. Nu contează nici formula, nici alianțele și nici măcar „combinațiile” la care se pretează filo-europenii români, fie ei socialiști, liberali sau progresiști. Important este să colaboreze, să coopereze și să conlucreze chiar și cu un Paris ori cu un Berlin care, în aparență, au devenit ceva mai „euro-prudente” (sau euro-rezervate) decât erau cu un ciclu electoral în urmă. Astfel stând lucrurile, nu pot decât să deplâng așteptările suveraniștilor români, care, în naivitatea lor, își pun speranțele nu în capacitatea lor politică, ci în schimbarea orientării politice „la vârf” în țări precum Franța sau Germania. Dacă nu se vor maturiza din punct de vedere politic, pe mine nu mă vor convinge.
În ultimele săptămâni s-au acutizat disensiunile între membrii coaliției de la guvernare. În special Partidul Social Democrat a scos în evidență un șir lung de bâlbe administrative impuse mai cu seamă în plan economic de cabinetul condus de Ilie Bolojan. De aici și evidenta nevoie de a repara ce se mai poate. Din punctul de vedere al PSD ar fi necesară o remaniere a guvernării cu un al prim-ministru. Sorin Grindeanu, liderul social democraților crede că, dacă, se respectă actualul protocol asumat de partide până în aprilie anul viitor premierul ar trebui să fie tot din gruparea liberală. „În actualul protocol există acea noțiune de rotație, Nu se spune niciunde personal despre… Totul este la nivel impersonal. PNL trebuie să dea prim-ministrul până undeva în aprilie anul viitor, PSD-ul trebui să nominalizeze prim-ministrul din aprilie, anul viitoare. Nu scrie niciunde de Sorin Grindeanu sau de Ilie Bolojan. Asta am spus mai devreme. Dacă rămâne în vigoare acest protocol pe care îl avem, atunci ar trebui ca Partidul Național Liberal să dea următorul prim-ministru. Dar, toată această zicere a mea, sunt convins că va fi interpretată cum că îmi doresc să impun o anumită conduită PNL-ului.
Nu fac acest lucru. Eu nu dau lecții PNL-ului… Nu hotărâm ce trebuie să facă PNL-ul sau ce trebuia să facă USR-ul”, spune Sorin Grindeanu.
Pentru a face a radiografie cât mai pertinentă stării de fapt din toate județele PSD a organizat o serie de „Întâlniri regionale” în principalele zone ale țării cu participarea fruntașilor politici din județele limitrofe regiunii. Cea de la Timișoara a fost ultima dintr-o serie de opt organizate la nivel de țară. Dezbaterile au vizat atât probleme de administrație locală, cât și funcționarea guvernului și direcțiile de politici publice.
Au fost discutate multe din probleme actuale pentru a se face o cât mai serioasă analiză a actului de guvernare. Dar o poziție coerentă va fi cunoscută abia luni după ce peste 5000 de membri de partid vor vota o nouă direcție de acțiune (sau poate va fi aceiași de până acum?).
Sâmbătă, 18 aprilie 2026, Partidul Social Democrat a susținut o conferință de presă la Timișoara, urmare a „Întâlnirii regionale Vest a PSD”. La conferința de presă a participat, cum este firesc, președintele PSD Sorin Grindeanu, alături de ministrul Bogdan Ivan și președintele Consiliului Județean Timiș, Alfred Simonis.
Deși au fost aduse critici acide referitoare la măsurile luate de Guvern o poziție tranșantă va fi luată cel mai devreme luni, sau în zilele ce vor urma. Atunci se va hotărî, în cadrul Consiliilor Politice Județene și al Consiliului Politic Național ce va urma.
„Vom alege drumul pe care Partidul Social Democrat îl va urma în perioada următoare… este cât se poate de clar că, în forma actuală, lucrurile nu mai pot continua”, a explicat Sorin Grindeanu.
În același timp, liderul PSD a insistat asupra faptului că votul de luni trebuie să fie unul „rațional și lucid”, nu influențat de emoțiile din scena politică. El a precizat că toate scenariile posibile au fost prezentate în detaliu membrilor partidului, astfel încât decizia să fie luată în deplină cunoștință de cauză.
„Suntem cel mai important partid din România și din Parlament, iar această poziție vine cu o responsabilitate pe care o înțelegem și o respectăm… „Eu nu dau lecții PNL-ului; am făcut apel la fiecare întâlnire pe care am avut-o până acum la decență. Noi hotărâm pentru noi. Noi, la Partidul Social Democrat, vom hotărî luni într-un for larg, care este drumul PSD. Nu hotărâm ce trebuie să facă PNL-ul sau ce trebuie să facă USR-ul. Noi ne hotărâm drumul nostru. Și asta vom face”, a mai adăugat Grindeanu.
„Fie că ești social-democrat, USR-ist, liberal, ungur, orice, sau minorități, făcând parte din grupul minoritățiilor naționale, nu cred că ești mulțumit astăzi de modul în care funcționează guvernul coaliției din care faci parte. Iar lucrul ăsta trebuie să înceteze. Asta nu este guvernare în folosul oamenilor și asta nu este o guvernare pentru români. Și atunci, părerea mea personală este că trebuie să facem ceva astfel încât să revenim la prioritățile românilor. Românii în continuare au nevoie de autostrăzi, românii au nevoia de spitale, românii au nevoi de investiții locale. Spuneam în sală mai devreme, să știți că nu toată lumea în țara asta, și sunt milioane de români care nu locuiesc în Piața Operei din Timișoara sau în Dorobanți, în București, sau în centrul Clujului. Sunt milioane români care în continuare n-au asfalt, care în continuarea n-au rețele de apă, rețelele de canalizare, n-au iluminat și acele proiecte trebuie să continuă. Sunt lucruri esențiale pe care noi înțelegem să le susținem și să le facem. Asta este de fapt adevărata prioritate. Și despre asta trebuie să fie vorba”, a expus situația Grindeanu.
1 de 5
Despre posibilitatea de a se organiza alegeri anticipate Sorin Grindeanu a reamintit care sunt condițiile pentru un eventual scrutin „La alegeri anticipate se ajunge dacă vor pica trei guverne în Parlament și niciodată nu poți să excluzi acest scenariu. Dacă acest scenariu va deveni realitate, vom avea alegeri anticipate. Dar îmi este foarte greu să anticipez acum că se va ajunge la acest lucru”.
Deși situația viitoarei guvernări naționale este încă incertă Alfred Simonis și-a arătat încrederea că la nivelul județului Timiș nu vor fi urmări negative în privința finanțării investițiilor ce se derulează în acest moment.
