Banatul, în trecut una dintre cele mai prospere regiuni ale țării, își leagă o parte importantă din istorie de comunitatea șvabilor dunăreni, colonizată aici în secolul al XVIII-lea, care a avut însă o soartă tulburătoare.
La începutul secolului XX, Banatul devenise una dintre cele mai prospere regiuni ale României, iar dezvoltarea regiunii se datora în special marii comunități de șvabi care trăiau aici. În mai puțin de un secol, însă, această populație înfloritoare avea să fie decimată de războaie, deportări, exproprieri și emigrarea masivă care a urmat instaurării regimului comunist. De la cei aproape 300.000 de șvabi dunăreni care populau satele și orașele Banatului la începutul anilor 1900, numărul lor s-a redus dramatic, până când, în ultimii ani, a ajuns la pragul dispariției.
Banatul, câmpia fertilă a anticilor
Povestea șvabilor a început într-unul dintre cele mai fertile ținuturi ale României actuale, tulburat vreme de secole de războaie, molime, o climă neprielnică și inundații. În Antichitate, regiunea actuală a Banatului era privită cu totul diferit, arătau istoricii. Alături de ținuturile Dunării, Câmpia Banatului a avut un rol important pentru popoarele care au trăit aici din cele mai vechi timpuri. Iarna, a fost o regiune ideală pentru adăpostirea turmelor coborâte din Carpați, creșterea animalelor fiind ocupația în jurul căreia românii și-au clădit existența.
În Antichitate, actualul teritoriu al României era acoperit în mare parte de păduri seculare, în care triburile dacice își găseau refugiul și hrana. Regiunile de câmpie ale Tisei, Mureșului și Dunării, care înconjurau Carpații la vest și la sud, erau atunci întinderi mlăștinoase cu numeroase lacuri, alimentate de frecventele inundații provocate de topirea zăpezilor din Carpați și Alpi. Clima blândă și vegetația abundentă le făceau ideale pentru iernatul turmelor.
„Criton, medicul grec al lui Traian, aminteşte nu numai aurul şi argintul din Dacia, ci şi turmele Daciei, luate de romani. Turmele erau de o bogăţie imensă: nu doar oi, ci și cirezi de boi. Turmele și cirezile, aflate în stabulaţie liberă, nu puteau fi pășunate iarna decât în bălţile de pe malul stâng al Tisei și al Dunării, până la Nistru. Romanii au înțeles această realitate și au transformat Dacia în ţara păşunilor“, nota arheologul Sever Dumitrașcu în lucrarea „Iernaticele“.
Când câmpiile Daciei au fost cucerite, turmele au început să se împuțineze, iar amenințarea foametei și dorința de a-și salva pământurile de iernat i-au împins pe daci la luptă. Situația devenise disperată, pentru că bogăția și puterea dacilor depindeau de mărimea turmelor duse vara în Carpați și iarna pe malurile stângi ale Dunării și Tisei, arăta Sever Dumitrașcu.
Banatul timpuriu, Vestul sălbatic
În secolul III d.Hr., romanii și-au retras armata și administrația la sud de Dunăre, lăsând câmpia Banatului locuită de o parte a populației daco-romane, pradă valurilor succesive de migrații. Goții, gepizii, avarii, slavii, bulgarii și francii au avut fiecare perioade de dominație asupra ținuturilor mlăștinoase ale Banatului.
Între secolele al X-lea și al XVI-lea, Banatul a fost teritoriu al Regatului Ungariei, însă a rămas expus raidurilor otomane și conflictelor de la frontieră. În 1552, otomanii au cucerit Timișoara, iar ținutul din jurul său a devenit pașalâc. Regiunea, altădată lăudată pentru câmpiile sale fertile, a ajuns treptat un loc greu de locuit, din cauza mlaștinilor extinse, a bolilor, depopulării și lipsei de lucrări de întreținere a terenurilor.
„Ținutul, sub dominația semilunii, s-a transformat într-o sălbăticie. Cele mai grase ogoare erau pustii, cele mai roditoare câmpii erau acoperite de păduri dese, în care zăceau nestingheriți urșii, lupii și alte fiare sălbatice. Numai după resturi se mai putea recunoaște locul unde, cu două sute de ani înainte, fusese un sat sau un oraș“, informa Karl Freiherr von Czoernig (1804-1889), înalt funcționar al Imperiului Austriac.
La începutul secolului al XVIII-lea, după aproape două secole de stăpânire otomană, regiunea ajunsese un adevărat „Vest sălbatic“, cu numeroase așezări depopulate, amenințată de raiduri ale cetelor de haiduci și de invazii, de epidemii de holeră, ciumă și malarie, de inundații și de roiuri uriașe de insecte. Țânțarii purtau germeni ai bolilor care pustiau comunitățile, iar roiurile de muște de Golumbac decimau turmele.
„În număr nespus de mare, se năpustesc aceste insecte, fără deosebire, asupra boilor, vacilor, cailor, oilor, caprelor și porcilor. Zadarnic încearcă bietele animale să se apere de această pacoste, prin sărituri puternice și bătând aerul cu coada. În cele din urmă cad moarte, fie chiar în timpul atacului, fie 3-4 ore după aceea, sau cel mai târziu în noaptea următoare“, nota italianul Francesco Griselini (1717-1787), un alt cărturar cunoscut al epocii, care a petrecut mai mulți ani în Banat.
Românii, slavii (sârbii), maghiarii, turcii și alte populații balcanice locuiau în satele care gravitau în jurul unor centre precum Timișoara, Lugoj, Caransebeș și Arad. Însă, arătau documentele epocii, înainte de începerea colonizării, din cele peste 550 de comune din regiune, mai mult de jumătate erau părăsite.
Coloniștii care au animat Banatul
În 1716, Banatul a devenit teritoriu al Imperiului Austriac, iar situația sa avea să se schimbe radical în următoarele decenii. Pe 13 octombrie 1716, garnizoana otomană a Timișoarei a capitulat în fața prințului Eugeniu de Savoia, iar Banatul a fost astfel eliberat de sub dominația Imperiului Otoman, intrând în componența Imperiului Habsburgic. Câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie 1716, contele Claude Florimond de Mercy d’Argentau a fost numit guvernator militar al Banatului, iar în 1718 acesta avea să preia conducerea regiunii, redenumită Administrația Imperială a Țării Banatului.
Imperiul Austriac a intrat în stăpânirea unui ținut cu circa 300.000 de locuitori, unde sute de sate rămăseseră pustii, înconjurate de terenuri fertile, dar nefolosite. La începutul secolului al XVIII-lea, Curtea imperială de la Viena a început reorganizarea Banatului, aducând aici populații germanice care aveau să fie numite, generic, șvabi. Acestea proveneau nu doar din Suabia, ci și din Austria, Boemia, Bavaria și Franconia.
„După terminarea războiului, Curtea din Viena elaborează planul de a coloniza Banatul exclusiv cu germani, considerați un element de ordine și de fidelitate sporită față de imperiu, întrucât românilor și sârbilor, obișnuiți cu modul de viață al turcilor, li se părea, spuneau autorii vremii, indiferent dacă se aflau sub dominație creștină sau păgână“, scria istoricul Ilie Ghenadie în „Analele Banatului“.
Scopul era repopularea și dezvoltarea regiunilor afectate de războaie, în special Banatul, devastat de conflictul cu Imperiul Otoman și slab populat.
„Banatul era foarte puţin populat şi era şi o zonă unde agricultura era anevoioasă, erau multe mlaştini. Atunci, Imperiul Habsburgic a început o colonizare masivă a Banatului, dar nu doar prin germani, ci prin populaţii din întregul imperiu. Au venit şi cehi, şi slovaci, şi sârbi, şi maghiari, şi evrei, tot felul de populaţii au fost aşezate. Nu exista un sistem special de drepturi sau privilegii. S-au construit sate noi foarte riguros organizate de administraţia habsburgică“, explica istoricul Winfried Ziegler.
La început, șvabii au fost așezați în satele părăsite, astfel că nu au fost nevoiți să își construiască locuințe de la zero. O altă motivație a procesului de colonizare era nevoia Imperiului de a avea la dispoziție ostași de neam germanic pentru apărarea graniței sudice a Ungariei, în fața Imperiului Otoman. Din acest motiv au fost întemeiate sate noi de coloniști, destinate special pazei frontierei din sud-vest.
Colonizarea s-a desfășurat în trei etape majore: carolină (1717-1740), tereziană (1763-1775) și iosefină (1782-1787). Între 1717 și 1734 a avut loc prima colonizare importantă. Acest proces a fost întrerupt temporar de un nou război cu turcii, urmat de epidemiile de ciumă care au pustiit numeroase așezări și au tăiat elanul populației germane. La mijlocul secolului al XVIII-lea, guvernul austriac a forțat noi colonizări, de această dată deportând în Banat locuitorii certați cu legea, pentru ca aceștia „să piară sau să se îndrepte“, potrivit unor mărturii istorice.
Colonizările ample au fost reluate în timpul împărătesei Maria Terezia și al fiului ei, Iosif al II-lea, în a doua parte a secolului al XVIII-lea. Peste 60.000 de oameni au fost aduși în Banat, cei mai mulți fiind stabiliți în sate cu 40-50 de case. Mulți dintre coloniști nu au supraviețuit climei aspre, molimelor și războaielor, ori au migrat spre Transilvania. O zicală germană descrie plastic acest proces: „Primilor, moartea; următorilor, sărăcia; ultimilor, pâinea“.
Francesco Griselini (1717-1787) a lăsat mărturii ample despre regiunea mărginită de Dunăre, Mureș și Tisa. La mijlocul secolului al XVIII-lea, arăta acesta, populația Banatului se ridica la 320.000 de locuitori, dintre care peste 180.000 erau români, circa 80.000 erau sârbi și 8-10.000 bulgari, iar peste 40.000 erau germani, italieni și francezi veniți în primele valuri ale colonizării începute de Imperiul Austriac în prima parte a aceluiași secol.
Timișoara prima oprire a prințului Eugen de Savoya
Șvabii s-au așezat în principal în Banat și Crișana, în localități ca Timișoara, Arad, Sânnicolau Mare, dar și în sudul Banatului, la Caransebeș, Orșova, Oravița și, în nord-vest, în jurul Sătmarului.
„La începutul lunii noiembrie 1716 începe prima colonizare, cu orașul Timișoara, de către prințul Eugen de Savoya, atunci când își sporește administrația cu funcționari nemți. Iar când părăsește Banatul recucerit, dă ordin comandantului cetății, contele Wallis, ca în cetate să fie primiți doar germani de religie catolică“, nota istoricul Traian Simu, într-o carte despre șvabii din Banat, publicată în 1924.
Tot atunci au fost înființate și populate satele Biserica Albă, pe malul Dunării, și așezările Sânpetru, Zădărlac, Freidorf, Recaș, Cudriț, Peciul Nou, Becicherecul Mic, Giarmata și Giroda din zona Timișoarei, iar populația a fost sporită în localitățile Buziaș, Ciacova, Lugoj, Vârșeț, Caransebeș și Făget.
Timișoara a devenit nucleul comunității șvăbești, cu o influență puternică asupra arhitecturii, educației și vieții religioase. A fost primul oraș care a primit un număr mare de coloniști șvabi.
La începutul secolului XX, aproape un sfert dintre cei peste 200.000 de șvabi din Banat trăiau aici. Cartierul Iosefin (nume inspirat de colonizarea iosefină) păstrează amprenta lor, iar Domul romano-catolic din Timișoara a fost un simbol al prezenței germane. Aici au fost înființate și unele dintre cele mai importante școli germane din regiune.
Aradul a avut o populație diversă, dar comunitatea șvabilor a fost semnificativă, mai ales în cartierul Micălaca și în zonele rurale din jur. Multe clădiri și biserici reflectă stilul colonial austriac. În Sânnicolau Mare s-au păstrat case tradiționale cu fațade colorate și grădini ordonate.
Jimbolia a fost și ea un oraș modelat de coloniștii germani. Aici se află Muzeul Etnografic al Șvabilor Bănățeni, care documentează viața lor cotidiană.
Numeroși mineri din Stiria, Saxonia și Boemia au fost trimiși de guvernul imperial din Viena în Munții Banatului pentru a lucra la topitoriile și minele din Ocna de Fier, Bocșa Germană, Neuwerk, Oravița, Reșița și Moldova Nouă. Reșița a devenit un important centru industrial, unde șvabii au contribuit la dezvoltarea uzinelor și a rețelelor feroviare. În apropiere, Anina, oraș minier fondat de coloniști din Stiria, reflectă influența germană asupra industriei locale.
Satele crescute în pământul fertil al Banatului
Cel puțin o sută de sate din județele Timiș, Caraș-Severin și Arad au fost populate de șvabi în secolul al XVIII-lea. Deși o parte dintre ei s-au stabilit în orașe, șvabii erau în principal agricultori și meseriași, apreciați pentru disciplină, hărnicie și coeziunea comunitară. Satele lor erau lăudate pentru prosperitate și se distingeau prin geometria lor riguroasă, cu case alungite tip „vagon“ și biserici catolice plasate în centrul comunității. Pământul fertil era marea avere a noilor veniți.
„Tot ce este bun și folositor din cele ce oferă ținutul constă într-o mare întindere de pământuri, dintre care unele se desfășoară pe o asemenea suprafață, încât nici cel mai ager ochi nu le-ar putea urmări hotarul. Mai cu seamă pământul humos este acela care se găsește cel mai mult în ținuturile Banatului, cu toate că și alte soiuri de pământ există, amestecate fiind cu huma“, nota Francesco Griselini.
Istoricul arăta că pământul moale și poros, oricât de slab ar fi fost arat de țărani și oricât de rudimentar era lucrat, rămânea surprinzător de productiv.
„Atât de multe bucate de tot felul dă și într-o atât de mare abundență, încât trebuie să ne mirăm de faptul că, oricum am pune sămânța în pământ, lucrul pare aproape indiferent, deoarece recoltele sunt întotdeauna bogate. Nimeni nu se gândește la îngrășarea pământului cu gunoi, iar grapa nu se întrebuințează deloc“, mai scria Francesco Griselini.
Ignaz von Born (1742-1791), unul dintre marii oameni de știință ai secolului al XVIII-lea, a călătorit în Transilvania și Banat în vara anului 1770, iar în urma trecerii prin ținuturile Hunedoarei a lăsat mărturii inedite despre viața localnicilor. Acesta remarca strădaniile Imperiului Austriac de a coloniza zonele mai puțin populate ale regiunii, dar mai ales fertilitatea solurilor.
„Pământul este foarte mănos. În multe locuri crește o viță-de-vie aleasă, care dă un vin – mai ales cel roșu – excelent. Cireșii, caișii și prunii sunt foarte răspândiți; mari plantații de astfel de pomi mărginesc satele și asigură locuitorilor băuturile lor tradiționale. Cultura viermilor de mătase, răspândită în întreaga provincie, ar fi ajuns la o stare și mai înfloritoare, asemenea altor manufacturi din Banat, dacă marele general și om politic, contele Claude Florimond Mercy d’Argenteau, guvernatorul acestei țări, ar mai fi trăit“, nota Ignaz von Born, în jurnalul său despre Banat și Transilvania.
Ordine pe hârtie, fărădelege în pădure
Sistematizarea satelor a avut, la rândul ei, un rol important în economia comunităților șvăbești. Așezările compacte, cu străzi drepte și largi, cu case construite uniform și curți spațioase, erau considerate eficiente în privința administrării și a folosirii terenurilor agricole, dar mai ales în apărarea împotriva numeroaselor cete de lotri care se ascundeau în pădurile Banatului.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, statul austriac a început sistematizarea a peste 200 de comune din Banat, multe locuite în marea lor majoritate de șvabi. Unul dintre motive a fost împiedicarea risipei de terenuri. Al doilea a vizat „stârpirea lotrilor“ și sporirea măsurilor de siguranță publică.
„În Caraș, în afară de orașele Lugoj și Caransebeș, în tot județul casele locuitorilor sunt risipite fără ordine și regulă, așezate chiar și la depărtări de până la 3.000 de pași una de alta. În forma și modul în care sunt așezate casele astăzi, nici nu se poate închipui o supraveghere; dimpotrivă, când lotrii doresc să jefuiască vreo casă, pot face aceasta cu ușurință și fără mare grijă, deoarece nu există niciun vecin în apropiere pe care cel atacat l-ar putea chema în ajutor; iar nici paznici nu se pot pune, căci ar trebui așezați aproape la fiecare casă“, informa un document din 1796 al districtului bănățean.
Cetele de lotri (hoți de codru) atacau frecvent satele izolate, curțile boierilor și grofilor, topitoriile și exploatările miniere aflate la începuturi în zonele bogate în resurse naturale, poștalioanele și transporturile de călători, dar și pe localnicii care călătoreau pe drumurile mai aglomerate ale țării.
În secolul al XVIII-lea, relata călătorul austriac Johann Lehmann, pedepsele brutale aplicate tâlharilor în Banat nu mai reușeau să îi intimideze.
„Administraţia seculară din Banat a pedepsit până acum cu moartea toate delictele cuprinse sub denumirea de jaf şi spargere. Această metodă predilectă, oricât de legală va fi fost, nu a avut nici cel mai mic rezultat bun. Românul care porneşte la tâlhărie, pe care el şi-o tălmăceşte ca răzbunare, încă înainte de a fi îndrăznit a face pasul hotărâtor s-a oţelit pentru tot ce i s-ar putea întâmpla. El este pregătit pentru o statornicie aşa de mare, încât chinurile cele mai grozave şi mai rafinate nu-l pot sili la vreo mărturisire, ştreangul şi roata nu-l pot aduce la vreo căinţă“, scria Johann Lehmann, pe atunci șef al unei trupe de teatru austriece care călătorea prin Banat.
Călătorul povestea și că, atunci când Curtea imperială de la Viena hotărâse ca fiecare criminal să fie executat chiar în locul său de baştină, măsura a avut un efect neașteptat. „Era cea mai plăcută împlinire a ultimei dorinţe a celui ce trebuia executat. Familia sa l-a jelit cum se cuvine şi îi cinsteşte amintirea în fiecare zi, când trece prin faţa cadavrului“, adăuga Lehmann.
Cetele de lotri preferau să se ascundă în zonele montane ale Banatului și făceau extrem de nesigure călătoriile prin regiune.
„Satele acestor ținuturi sunt prevăzute cu posturi de cordoane militare. Cu toate acestea, drumurile sunt foarte nesigure, mai cu seamă când tufişurile sunt înfrunzite și ei se ascund în dosul lor, de unde pot apoi ataca pe neașteptate călătorul din spate. În vremurile cele mai grele îndrăznesc adeseori să atace chiar satele, pe care le pun la contribuție, luând bani și alimente, prădând casele și dându-le chiar foc“, arăta Francesco Griselini.
Bandele de tâlhari erau înarmate cu săbii, carabine, pistoale, cuțite turcești și ciocane. Cei prinși erau condamnați la moarte prin sfâșierea cu cleștele înroșit în foc, tragerea pe roată sau spânzurătoare, iar pentru furturi mai mici la ani de muncă silnică în cetatea Timișoarei. Însă, adesea, păreau că nu se tem de astfel de pedepse.
„Dacă sunt totuși osândiți la moarte, fie pentru tâlhării, fie pentru alte crime, întâmpină moartea cu indiferență, fără a se văita sau a arăta cea mai mică frică. Cei mai mulți nici nu se gândesc să se spovedească. «Dumnezeu știe toate», zic ei, «și iertarea păcatelor e zadarnică, întrucât judecata ne osândește totuși la moarte…»“, consemna cărturarul italian.
Declinul comunităților de șvabi
În secolul al XIX-lea, epoca de prosperitate a Banatului, șvabii au continuat să reprezinte o comunitate importantă a regiunii. Ea ajunsese la aproape 500.000 de persoane înainte de Al Doilea Război Mondial. Noul regim comunist, controlat în primii ani de sovietici, a adus-o în pragul dispariției.
Încă din toamna anului 1944, Iosif Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice, a cerut României, Ungariei și Iugoslaviei, în teritoriile în care ajunsese armata sovietică, să pună la dispoziție muncitori germani pentru reconstrucția zonelor rusești distruse în timpul războiului.
Deportările etnicilor germani au început pe 2-3 ianuarie 1945, iar, potrivit istoricilor, până la mijlocul lunii au fost trimiși în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică între 70.000 și 75.000 de sași și șvabi din toată țara. Din Banatul românesc, între 23.000 și 30.000 de șvabi au fost trimiși în URSS, iar de pe celălalt mal al Dunării, din Banatul sârbesc, alte 12.000 de femei și bărbați din comunitatea șvabilor dunăreni au avut aceeași soartă. În lagărele sovietice din Donbas și Munții Ural, frigul și foamea au fost pentru deportați dușmani mai aprigi decât munca istovitoare.
Ernest Urlich, un etnic german care a supraviețuit deportării în Donbas, își amintea că deținuții erau scoși la muncă în ciuda gerului de până la -40 de grade și a zăpezii înghețate care acoperea pustietatea în care fusese înființat lagărul. Mulți nu au rezistat șocului noii lor situații și fie s-au sinucis, fie au murit încercând să evadeze. Acestor morți li se adăugau prizonierii accidentați în minele de cărbune. Victimele erau aruncate în gropi comune.
„Cea mai mare parte a germanilor deportaţi în URSS au rămas acolo până în anii 1948-1949, când au fost repatriaţi. Grupuri mai mici de germani, care din cauza condiţiilor foarte grele în care trăiau nu au putut să muncească, au fost repatriate mai devreme, începând chiar cu toamna anului 1945, când au revenit în România primele transporturi. Revenirea masivă în România a celor deportaţi a survenit în anii 1948 şi 1949, când lagărele de muncă au fost desfiinţate. În anul 1950, aproximativ 11.000 de germani din judeţul Timiş-Torontal se întorseseră de la munca obligatorie din URSS“, arăta cercetătorul Viorel Bălțoi.
Cei care au reuşit să supravieţuiască şi să revină acasă și-au găsit toate bunurile mobile şi imobile confiscate de regimul comunist.
Deportați în Bărăgan, vânduți în Germania
La scurt timp după încheierea valului de deportări în URSS, liniștea satelor din vestul și sud-vestul României, apropiate de frontieră, a fost spulberată din nou. În 1951, peste 40.000 de oameni din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, aflate la graniță cu Iugoslavia, au fost obligați să își părăsească locuințele pentru a începe o nouă viață de la zero în Câmpia Bărăganului. Aproape un sfert dintre ei erau șvabi din Lovrin, Biled, Sânnicolau Mare, Comloșu Mare, Gottlob, Lenauheim, Jimbolia, Deta, Foeni, Cruceni și alte localități aflate în apropierea graniței cu fosta Iugoslavie.
Mulți dintre ei erau considerați chiaburi, dușmani de clasă ori elemente burgheze, nesigure pentru regimul comunist. Cele aproape 13.000 de familii au fost transportate cu trenurile de marfă în Bărăgan și lăsate sub cerul liber, cu mijloace minime de supraviețuire. „Ei au fost luați doar cu ce puteau căra într-o singură sacoșă și trimiși în Moldova sovietică și Bărăgan“, se arăta într-un raport CIA din 1954.
Primul val de deportați în Bărăgan, în 1951, provenea dintr-o zonă de circa 30 de kilometri de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (Timiș) și Gruia (Mehedinți), cu peste 200 de localități, potrivit unor istorici. În cele din urmă, satele lor au fost desființate, iar o fâșie de 50 de kilometri de pe cursul Dunării a intrat sub controlul strict al grănicerilor și Miliției. Au urmat alte valuri de deportări până în 1952.
Între timp, în Câmpia Bărăganului au fost înființate 18 „comune speciale“ pentru noii veniți din sud-vestul țării. Oamenii trăiau în condiții grele, în bordeie și barăci ridicate de ei în pustietatea câmpiei. Mulți au fost angajați pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.
„Este o lipsă de apă, cauzată de absența puțurilor, iar oamenii sunt obligați să bea apă din râul Ialomița. Prizonierii sănătoși sunt puși să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în fermele din vecinătatea acestuia. Pentru 10 ore de lucru pe zi primesc 100 de lei. Un kilogram de pâine costă 80 de lei. Din cauza condițiilor rele de trai, febra tifoidă, icterul și tuberculoza sunt larg răspândite. În fiecare zi mor 30-50 de oameni, iar unii dintre ei sunt cei care se sinucid“, arătau autorii unei informări din 1951, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă.
Etnicii germani, alungați și vânduți de regimul comunist
La mijlocul anilor ’50, oamenii au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor, însă, la fel ca în cazul deportaților în URSS, mulți și-au găsit casele confiscate, devastate ori ocupate de localnici. Unele estimări arată că aproape 2.000 de oameni nu s-au mai întors niciodată în satele lor din Banat.
În deceniile următoare, comunitățile germane din România au continuat să se împuțineze. Declinul abrupt a început de la mijlocul anilor ’60, în timpul regimului Ceaușescu. Între anii 1968 și 1989, aproape 230.000 de șvabi și sași au fost vânduți de Nicolae Ceaușescu Germaniei. Alții au reușit să părăsească România ilegal ori și-au plătit evadarea din lagărul comunist.
„Am plătit 8.000 de mărci germane. Erau foarte mulţi bani la acea vreme. I-am strâns de la rudele din Germania. Atunci, nu ştiam că oricum am fost cumpăraţi de statul german şi urma să ajungem acolo. Am aşteptat doi ani până am reuşit să plec. Am ajuns la Nürnberg, la un centru pentru emigranţi, mi-au dat un şomaj de sub 1.000 de mărci. După câteva luni, de la 1 decembrie 1984, am fost angajat la Siemens, pe 1.775 de mărci. De 27 de ani, tot acolo lucrez, ca inginer“, relata Werner Gilde, un fost localnic din Biled, care a reușit să părăsească România în anii ’80.
În 1990, unele statistici arătau că în România mai trăiau circa 120.000 de germani, sași și șvabi, însă în primii ani după Revoluție comunitatea s-a redus drastic, cu aproape 90.000 de oameni plecați fără multe formalități în Germania. Puțini dintre ei s-au mai întors.
Sursa. https://adevarul.ro/
