Timișoara, o capitală a nostalgiei după Europa de ieri

636

Face ce face acest oraș și iată că reușește, o dată la câteva decenii, să binemerite simpatia și prețuirea venite mai cu seamă din afară, decât din mijlocul, din interiorul său.

Nu mai are demult farmecul împrumutat de la locuitorii săi din anii ’60–’70, acei oameni provenind din etnii atât de diferite: germani, maghiari, evrei, cu precădere, dar rămâne un oraș încă spilcuit, fanat atât cât trebuie și înmiresmat de o istorie bună și generoasă cu el.

Au dispărut bătrânii îmbrăcați iarna (și ce ierni erau odată!) în paltoane croite cu îndemnare de meșterii vremii, care atunci când urcau în tramvai își ridicau pălăriile în semn de salut față de cei prezenți, dar au rămas urmele lor pe străzile dichisite din Elisabetin, Bălcescu sau Fabric.

Dacă închizi ochii, îi poți vedea și azi dereticând înaintea caselor lor, strângând, în spirit weberian, zăpada (și ce zăpezi erau odată, chiar și în Timișoara!) ori discutând, pe o tonalitate blândă și reținută, unii cu alții în câteva limbi cunoscute binișor de fiecare în parte.

Nu mai sunt nici ei, am cam îmbătrânit și noi, copiii de atunci, care căscam ochii la ei și îi ascultam, vrăjiți, ce-și spuneau unii altora. Ca orice oraș de pe lumea asta, Timișoara s-a schimbat abrupt în ultimele decenii, uneori în bine, alteori în rău, dar ceva, totuși, i-a rămas în buzunarul de la piept, acolo unde oamenii poartă, sau ar trebui să poarte, o inimă. Un fel de blazon, ceva care o face să fie unică nu doar în raport cu alte orașe meritorii ale României, și care vine, nu ne trebuie dovezi științifice pentru asta, din trecutul oamenilor săi, cei care au făurit-o și apoi au binecuvântat-o prin noblețea lor.

Nu e vorba doar de bătrânii pomeniți mai devreme, ci și de copiii acestora și, firește, de nepoții lor de astăzi, care, indiferent de nivelul de educație și de spirit, rămân, într-un fel sau altul, tributari acestui oraș imperial și neîmblânzit de nimeni în istoria lui, nici măcar de o dictatură feroce, cum bine știm…

Timișoara e azi un oraș cu o vârstă și o istorie decente în spate, dar, paradoxal, unul ce rămâne foarte tânăr, prin zecile de mii de studenți ai săi, care, indiferent de unde provin, aleg, îndeobște, să locuiască aici pentru toată viața.

Acum, în anul 2023, se întâmplă să fie și Capitală Europeană a Culturii, un titlu venit aproape de nicăieri, grație câtorva oameni care s-au luptat pentru acest demers cu ardoare (Simona Neumann, fosta directoare a proiectului în cauză este unul dintre ei) și, astfel înnobilat, orașul și istoria lui minunată și-au luat încă o dată revanșa în fața tuturor. Nu știu cum vor evolua lucrurile în acest an, cât de europeni se vor arăta locuitorii săi, în frunte cu politicienii locali, dar știu un lucru: Timișoara își va onora cartea de vizită, fie grație unei bune părți a artiștilor ei, a cetățenilor ei, dar în primul rând prin țesătura moștenirii sale etnice, arhitecturale, spirituale, daruri care nu vor putea fi amputate de nimeni câtă vreme va exista orașul!

 

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ