Tarzan și marea mistificare din Piața Petőfi, minciuna a ruinat o bună intenție

284

Am prezentat în episodul trecut o primă parte a vieții și carierei marelui sportiv Johnny Weissmuller ce avea să devină mai apoi cel mai cunoscut actor ce l-a interpretat pe Tarzan cel din junglă. Johnny nu avea rival în bazinul de inot. Și a demonstrat-o fără urmă de îndoială la două Jocuri Olimpice consecutive, cele din 1924 de la Paris și cele de la Amsterdam 1928. De acolo nu a venit cu mâna goală ci a adus un adevărat smoc de medalii de aur. Nu mai era un nimeni. Reputația sa a înconjurat America dar și lumea largă.


Fiind un tânăr plin de șarm cu o statură impozantă de peste un metru și nouăzeci de centimetri nu putea să treacă neobservat în lumea mondenă ori cea a modei.

În anul 1929 a fost cooptat în echipa de manechini a unei firme de echipament sportiv pentru a reprezenta marca BVD. Câștiga 500 de dolari pe săptămână ce nu era deloc puțin în acei ani. Astfel a călătorit în întreaga țară participând la spectacole de înot, oferind broșuri care promovau acea marcă de costume de baie, semnează autografe unor mulțimi de fani și este tot mai des invitat la emisiuni de radio.


Notorietatea crescândă îl aduce și în fața unor impresari de cinema. Cu trupul său sculptural a impresionat și a primit un prim rol unde-l închipuia pe Adonis. Nu trebuia să facă altceva decît să poarte o frunză de smochin și să se învârtă printre domnișoare drăguțe. Filmul se numește „Glorifying the American Girl” dar nu a impresionat ca o realizare prea mare.

A mai apărut jucându-și propria persoană în primul din câteva filme scurte de la Crystal Champions cu Weissmuller și alți campioni olimpici la Silver Springs, Florida. El a mai jucat împreună cu Esther Williams în Aquacada lui Billy Rose în timpul Târgului Mondial din New York între 1939-1941 timp de doi ani.

Dar cu adevărat cariera de actor avea să explodeze odată cu un contract serios pe șapte ani cu celebra casă Metro-Goldwyn-Mayer în 1931.


Aici trebuie să interpreteze rolul omului maimuță Tarzan ce și apare în 1932. Până la acel moment au mai fost ecranizate pelicule cu acest fiu al junglei dar mult mai necredibile. Weissmuller va fi cel mai credibil și primul de după descoperirea sunetului în film.

Regizorul W. S. Van Dyke l-a preferat pe Weissmuller lui Clark Gable – care nu era destul de bine făcut fizic, Johnny Mac Brown – care nu era suficient de înalt şi Charles Bickford – care nu mai era chiar la prima tinerețe. Din necazurile de pe platou povestea cu umor că trebuia să fie epilat total și bărbierit foarte elegant ce în opinia sa nu cadra cu un sălbatic. Dar așa erau cerințele regizorului. Picioarele epilate erau veșnic iritate de la contactul cu pielea aspră a elefanților.

Evident că nu prea vorbea el prea multe dar replicile puține au făcut istorie. Cine nu a auzit acel început de dialog când se prezintă partenerei sale Jane.


Filmul avea să fie un succes imens și Weissmuller a devenit o senzație internațională peste noapte. Autorul personajului Tarzan, Edgar Rice Burroughs, a fost de asemenea mulțumit de Weissmuller, deși a urât atât de mult imaginea creată de studiou de un Tarzan care abia vorbea câteva cuvinte în engleză. Scriitorul avea să-și creeze propriile filme turnate în locații în junglele Americii Centrale și cu Herman Brix în același rol.

Weissmuller a jucat în șase filme Tarzan pentru MGM cu actrița Maureen O’Sullivan ca Jane și cimpanzeul Cheeta, ce avea să fie la fel de celebru. Ultimele trei episoade au inclus și pe puștiul Johnny Sheffield ca fiu al cuplului de „regi ai junglei”.


După succesul primelor filme Weissmuller a încercat să dea din nou lovitura și a plecat la studiourile RKO. Aici a mai turnat încă alte șase filme Tarzan dar cu bugete destul de mici ce s-au reflectat și în calitatea producțiilor. Micul Sheffield a apărut, de asemenea, ca Boy în primele cinci din aceste filme. Brenda Joyce a preluat rolul lui Jane în ultimile patru filme Tarzan ale lui Weissmuller. Spre deosebire de MGM, RKO a permis lui Johnny să joace și în alte roluri. A rămas cunoscut un anume „Swamp Fire”, realizat împreună cu Buster Crabbe.

Într-un total de 12 filme Tarzan, Weissmuller a câștigat o sumă estimată de 2.000.000 de dolari. Pentru zilele noastre pare o glumă. Acum un actor mediu dacă joacă într-un film de succes ia pentru o singură peliculă mult mai mult. Dar pentru acei ani sumele nu erau deloc de lepădat. Dar marea lovitură a fost de imagine. Oricine și oricând va mai ecraniza povestea lui Tarzan nu va putea trece peste bariera psihologică ce l-a impus pe Weissmuller ca „Tarzan cel adevărat”. Și fără îndoială jocul său a fost asociat definitiv cu acel strigăt ce băga spaima în adversari. În timpul unei apariții la emisiunea televizate la The Mike Douglas Show din anii 1970, Weissmuller a explicat cum a fost creat celebrul strigăt. Înregistrările a trei vocaliști au fost îmbinate pentru a obține efectul: o soprană, un alto și un suflător ce manevra un instrument pentru chemarea mistreților la vânătoare. Prin mixaje complexe a rezultat sunetul ce nu poate fi confundat. Weissmuller a exersat mult pentru a reuși să imite ce a fost oferit de acei specialiști ai sunetului.

A rămas de legendă întâmplarea din timpul revoluției cubaneze. Johny Weissmüller juca golf cu niște prieteni pe terenurile din Cuba, jucătorii s-au trezit înconjurați de revoluționari înarmați. Fără să-și piardă cumpătul, Weissmüller a lansat celebrul strigăt al lui Tarzan, iar soldații, recunoscându-l, au fost foarte încântați să escorteze grupul într-un loc sigur în afara zonei de conflict.

Edgar Rice Burroughs însuși a adus un omagiu personajului foarte puternic conturat al lui Weissmuller în ultimul roman al lui Tarzan pe care la terminat, deși cu o greșeală a numelui actorului.
Timpul nu l-a iertat nici pe marele Weissmuller, care și-a pierdut forma sportivă cu trecerea anilor. A  pus câteva kilograme în plus și nu putea să mai fie credibil ca un Tarzan cu burtă de burghez.  A căutat alte forme de exprimare.

Publicul era avid de jungle exotice (chiar dacă erau refăcute din butaforie în studiou) și de misterele Africii ori de animale sălbatice. Se cereau în continuare filme de aventuri și de suspans.
Studiourile Columbia au inventat un personaj la fel de aventuros dar de data asta imbrăcat ca un vânător, cu pălărie și pușcă și chiar cu mașină de teren. Jungle Jim a început în anul 1948 să evolueze tot în natura sălbatică dar ca un Tarzan modern și îmbrăcat.


A realizat 13 filme din seria Jungle Jim între 1948 și 1954. Potrivit actorului Michael Fox, Weissmuller a filmat două filme Jungle Jim consecutiv, cu nouă zile filmând pentru fiecare, cu o pauză de două zile, apoi se va întoarce acasă în Mexic.

Rețeta a avut oarecare succes fiind urmată și de o variantă de televiziune cu circa 26 de episoade.
În afară de prima apariție pe ecran ca Adonis și rolul lui Johnny Duval în filmul Swamp Fire din 1946, Weissmuller a jucat doar trei roluri în filme în perioada de glorie a carierei sale de la Hollywood: Tarzan, Jungle Jim și el însuși. Dar totuși a fost cunoscut de o lume întreagă.


Cu o parte din ce a strâns în ani a intrat în lumea afacerilor dar nu prea a reușit să facă mari averi în ciuda notorietății sale.
„Niciodată nu m-am considerat un actor, iar ca om de afaceri nu m-am descurcat deloc. Întotdeauna am fost un bun atlet, înotător”, a explicat peste ani Johnny cu modestie.

Pentru o scurtă perioadă în anii ’70 a fost gazda unor showuri la cazinourile din Las Vegas.
Ultimii ani de viață i-a petrecut în liniștea plajelor și a oceanului Pacific la o reședință a sa destul de modestă din Acapulco. Aici avea să se stingă de edem pulmonar în 1984, fiind înmormântat la cimitirul Jardines del Tiempo.


Peste ani un alt mare sportiv devenit actor celebru, la rândul său emigrant din Mittel Europa avea să mărturisească admirația sa pentru marele Johnny. „În Austria, îl iubeam pe Johnny şi filmele sale cu Tarzan erau foarte populare. Pe când aveam 6 ani, tata m-a dus să-l văd pe Weissmuller a fost ceva de neuitat…” povestește Arnold Schwartzeneger ajuns guvernator al Californiei.

Dar cum este văzut actorul ce a făcut istorie în orașul natal?

Un sportiv și entuziast animator al mișcării sportive locale Constantin Dumitra a avut o idee pe care a vrut să o materializeze.
În 2004, la aniversarea nașterii lui Weissmuller, C. Dumitra din postura de director al clubului Atletic Marathon a dorit marcarea solemnă a momentului. A reușit, cu eforturi, să invite la Timișoara pe Johnny Weissmuller Jr. fiul actorului ce la rândul său a continuat meseria tatălui și a fost tot actor la Hollywood. Se dorea o legătură strînsă cu lumea americană și posibilă colaborare cu Johnny Jr. pentru un viitor muzeu al sportului cu unele piese oferite de familie. Juniorul dorea să afle câte ceva despre locurile natale ale tatălui său.

Dar haosul și debandada caracteristică heirupismului autohton au stricat totul.
Au fost făcute cercetări de diverși pasionați ce au stabilit locul casei. Alții chiar au indicat care ar fi fost acea casă. Istoricul Sorin Forțiu a studiat amplu toată tărășenia și a atras atenția că se face o confuzie gravă. Din grabă și nepăsare a fost aleasă o casă oarecare ce avea doar avantajul că era la asfalt și era mai ușor accesibilă. S-a stabilit de culturnici de doi bani că acea casă a unui profesor de la Liceul Auto ar semăna oarecum cu o casă de la începutul secolului al XX-lea. Cu sau mai mult fără voia proprietarului a fost montată la repezeală o banală plăcuță comemorativă ce amintea de Johnny Weissmulller.

Pe o ploaie torențială a venit și ziua în care fiul sportivului a fost adus la repezeală să vadă placa și casă. Era evident pentru mulți că se află în fața unei înșelăciuni grosolane. Constantin Dumitra a fost trimis să-și vadă de maratoane și să nu facă „valuri”. Proprietarii casei adevărate, din care se mai păstra un perete, de asemenea au fost tratați cu indiferență. Studiile ample ale lui S. Forțiu au fost făcute uitate ca fiind lipsite de importanță.

Actorul Johnny Weissmuller Jr. a plecat cam dezamăgit din Timișoara. Nu a mai colaborat la speratul muzeu al sportului, iar medalia de aur pe care ar fi vrut să o lase aici a plecat înapoi peste ocean. Nefericitul urmaș al lui „Tarzan” avea să se stingă peste doi ani de o boală cruntă dar și plin de amărăciunea de a fi fost victima farsei înscenate de autoritățile timișorene.

Nu la fel a fost tratat Johnny Jr. în Germania. La Ulm unde se află un mare muzeu cu extrem de multe date și exponate despre viața șvabilor dunăreni a aflat toată mistificarea la care a fost părtaș fără voie. Aici a văzut și fotografia adevăratei case și adresa acesteia ce era, evident, diferită de cea din Piața Petőfi.

Proprietarul casei devenită celebră fără voie a demontat peste ani placa de marmură. Era sătul să explice celor ce veneau în vizită că este doar o glumă proastă a autorităților. Nimeni nu l-a sprijinit cu ceva pentru a putea primi oaspeții de peste hotare. Ba chiar trebuia să-i omenească pe turiști cu rezervele proprii de răchie pe care nu i le deconta nimeni.

Poate cineva cu adevărat inspirat și plin de inițiativă ar dori să ridice un monument comemorativ pentru cel ce a jucat admirabil pe „omul-maimuță”. Loc ar mai fi suficient în cartierul Freidorf. Doar voință reală și bunăvoință ar trebui.

LĂSAȚI UN MESAJ