Să nu plângi după mine, Europa!

202

În imaginarul politic triumfalist al clasei politice de la Londra, Europa ar trebui să regrete desprinderea Marii Britanii în 30 ianuarie 2020 și, cât de curând, să-și înțeleagă/asume vina pentru această ruptură. Desigur, nu se va întâmpla așa, dar poate că cea mai bună sinteză a controverselor oficiale și a celor nespuse ar putea fi găsită într-un text demult celebru, Don’t cry for me, Argentina! Acesta a reprezentat unul dintre punctele forte ale filmului Evita, realizat în anul 1996, în jurul figurii emblematice a Evei Peron, soția dictatorului argentinian. Bolnavă, dar adulată de cei foarte săraci, cărora le dăduse o lumină de speranță printr-o serie legislativă binevenită, a refuzat propunerea de a candida pentru pozița de vicepreședinte al țării și a prefațat anunțul printr-o mărturisire dureroasă. Ideile principale ale acesteia subliniau faptul că nu iubise Argentina, ci doar a urmat și susținut politica soțului ei; că întreaga ei viață a fost una cu puține opțiuni, astfel că a ales libertatea fără să țină cont de prețul acesteia; iar acum, odată devoalate aceste detalii, și-ar dori totuși să fie iubită de mulțime, „după tot ce am făcut”. Știm că istoria i-a dat dreptate, reformele promovate de ea în domeniul legislației muncii, reprezentării femeilor în politică, politicilor sociale au dat roade, precum și charisma ei, care a transformat-o într-un mit național. „Dar, Argentina, nu te-am iubit… am ales libertatea și nimic nu m-a impresionat!”

Aparent, Londra a ales libertatea și se iluzionează că după 31 ianuarie, când „se vor sfârși prea numeroșii ani de discuții și divizări” (Boris Johnson), Marea Britanie va fi liberă de controlul Bruxelles-ului și-și va urma propriile proiecte desenate în conformitate cu agenda politică și cu legislația națională. Ceea ce scapă încă de la început este un element-cheie, subliniat de politicieni și analiști acum jumătate de secol: textura politicii mondiale s-a schimbat radical după cel de-al Doilea Război Mondial. Winston Churchill „citea” harta geopoliticii în „trei cercuri interconectate… în care singura țară care avea un rol în fiecare era Marea Britanie” (1948, Conferința Partidului Conservator). Ca urmare, aceasta „trebuia acum să gândească nu în termeni de echilibru european al puterilor, ci de echilibru mondial”; „era o modificare de situație ce afecta relația cu Europa, în sensul că Londra nu mai putea juca rolul arbitrului… intervenind din poziția sa insulară doar pentru a menține sau a redresa echilibrul puterilor” (Chester Wilmot, 1953, Relația Strategică a Marii Britanii cu Europa). La rândul lui, au urmat 47 de ani de apartenență la clubul comunitar, cu toate drepturile și implicațiile juridice, 47 de ani în care relațiile internaționale au evoluat în direcția interdependenței, a construirii unor blocuri transnaționale tot mai puternice, ideologice și militare, cu programe radical exprimate și adversități pe măsură. A ieși dintr-un club nu mai înseamnă a fi liber pe insulă, pentru că nu mai există insule! Iar a te iluziona că insula ta poate fi un punct de renaștere identitară pe această piață mondială, alături de foste colonii care au deja locul lor în cluburi interdependente, spune mult despre naivitatea cu care este abordată problema libertății. Aici ne întâlnim cu Evita!

Criza identității britanice
Ori de câte ori vine vorba despre auto-definirea britanicilor ca identitate națională (?), ei oferă o lungă listă mai mult decât onorabilă de elemente cărora nu le bănuiesc sau nu vor să le identifice detaliile cu potențial nociv. Înaintea tuturor, excepționalismul britanic. Idee prezentă în toate discursurile cu rol mobilizator, în operele literare, dar și în viața politică, este strâns legată de moștenirea imperialismului și a convigerii că misiunea britanicilor era să „civilizeze și să democratizeze Commonwealth-ul!” (Hugh Gaitskell, 1962, Conferința Partidului Laburist) Peste un mileniu de istorie culturală, instituțională sau militară separase aproape orice detaliu al vieții publice pe insulă față de „continent”. Nu vom face aici separarea în elemente bune și rele, pentru că ar fi ridicolă. Fiecare reformă poate fi conformă cu nevoile unei societăți sau poate să-i producă deservicii. Calificarea este una relativă la realitate, nu poate fi făcută la nivel teoretic. Vom aminti doar câteva, poate cele mai relevante astfel de diferențieri.

Motiv de mândrie nedisimulată este sistemul juridic. Faptul că, la nevoie, britanicii amintesc rădăcinile romane ale legislației lor, eventual subtilele infuzii din dreptul francez medieval, face parte din același arsenal, numit istorie utilă, pe care îl lustruiesc toți naționaliștii din toate timpurile. Dar capitolul continuă cu „specificul” britanic al precedentului și, deci, al tradiției locale, ceea ce ar pretinde din partea supușilor respect, legitimitate și supunere față de deciziile jurisdicționale. Nimic rău, până aici, dar, odată deschis dosarul integrării în Comunitatea Economică Europeană, conflictul între cele două modalități de abordare a normelor juridice era iminent. Iar evoluția Comunității, chiar dacă nu era încă prevăzută în acorduri scrise, era fie de așteptat, fie de contracarat din interiorul Comunității, odată ce primul ministru conservator Edward Heath semna, în 22 ianuarie 1972, Acordul de aderare (devenit fapt în 1 ianuarie 1973). Dar britanicii au așteptat suficient de docili în băncile Parlamentului European toți acești ani și abia după activarea art. 50, referitor la ieșirea din Uniune, au realizat că Bruxelles-ul adoptase o poziție legalistic-instituțională, în timp ce negociatorii britanici forțau o discuție „diplomatică, despre interese mutuale, flexibilitate și soluții imaginative”. (Tom MacTague//Federico Fabbrini) Nu e greu de înțeles pozițiile celor două părți. Excepționali, britanicii sperau să impresioneze, europenii deciseseră să mențină controlul negocierilor. Iar genul de legislație și cultură juridică dezvoltată pe continent i-a ajutat pe europeni, în timp ce britanicilor le-a subminat eforturile.

Similar, dacă nu mai dramatică, este menționarea Magnei Charta în dreptul argumentelor pentru caracterul special al culturii britanice. Nimeni nu poate contesta nici efectele acestui document, nici cultura care l-a făcut posibil. Dar acum, în prag de divorț, Londra ar dori desprinderea de sub jurisdicția europeană și în materie de drepturi ale cetățenilor (europeni aflați pe insulă), spre a nu mai deschide dosarele Irlandei sau Gibraltarului. A fost bucuria europenilor să le reamintească îndelungata tradiție în materie de drepturi ale omului și astfel să obțină, fără prea mare efort, acordul de a menține unitatea celor patru libertăți fundamentale recunoscute în Uniune: mobilitatea persoanelor, bunurilor, capitalurilor și serviciilor. Urmează și dosarul Curții Drepturilor Omului, așa că evoluția situației pare a aduce nori nu tocmai prietenoși.

În treacăt sau nu, merită amintită poziția Reginei de lider al Bisericii Anglicane. Sigur, pe măsură ce istoria și-a derulat reformele, mecanismele prin care monarhul poate interveni au devenit tot mai simbolice. Dar a critica Europa pentru influența gândirii creștine în anumite politici publice sau în abordările adoptate de anumiți lideri populiști sau populari, sau ambele, nu face cinste unui gentleman ce respectă și e mândru de separarea bisericii anglicane de comanda Vaticanului. Întrebați despre acest aspect, numeroși britanici au răspuns că acest rol reprezintă „voia lui Dumnezeu, motiv pentru care Regina nici nu poate abdica”. (M. Billing) Din acest moment, orice discuție despre o guvernare republicană, despre secularizare trebuie să traverseze Canalul Mânecii. „Rolul Reginei este să creadă în voia divină… este o cerință a postului.”

În egală măsură trebuie privit rolul monarhului în activitatea de legiferare. Cu un Parlament alcătuit din Supuși ai Majestății Sale și din Opoziția Majestății Sale, normele juridice trec în final cu titlul de legi date de Regină în Parlament. Sigur că reglementările venite de la Parlamentul European sau de la Bruxelles încălcau această situație, dar cel puțin competențele Comisiei Europene erau cunoscute la momentul aderării la Comunitate, iar adoptarea unor competențe lărgite pentru Parlament s-a făcut treptat și cu acordul europarlamentarilor britanici.

Poate că cel mai neplăcut capitol este cel al raporturilor între Londra, Franța și Germania. John Major spera să așeze Marea Britanie „în inima Europei, acolo unde și este locul”. Dar și acest țel a fost ratat, nu o dată și nicidecum în preajma referendumului organizat de James Cameron în 2016! O întreagă istorie de conflicte și influențe reciproce între Franța și Anglia era aproape să creeze o Frangleterre în 1940, cu acordul atât al lui Churchill, cât și al lui de Gaulle, spe a salva Franța de la eșecul în fața mașinii de război germane. În Acordul semnat de ambele părți se vorbea despre cetățenie, armată comună, politici economice și financiare. Dar încrederea în britanici era deja subminată de propria lor istorie, astfel că guvernul francez a dat un comunicat anunțând că prefera să devină o „provincie nazistă, decât un dominion englez”. În aceeași seară au semnat armistițiul cu Germania. După război, același Winston Churchill, aflat la Zürich, în 1946, cerea crearea Statelor Unite ale Europei în formă federală, incluzând atât o „Franță mare spiritual, cât și o Germanie mare spiritual”. Doi ani mai târziu, în 1948, se adresa Congresului Europei (Haga) amintind planul de federalizare europeană a lui Maximillien de Sully, 1640 și relevând că, după o îndelungă istorie potrivnică, „suntem servitorii Marelui Desen” (cum se numise planul de unificare al ministrului francez de Externe). Dar, la același Congres, tocmai britanicii s-au opus, în numele excepționalismului și al libertății! Un deceniu mai târziu, „intrarea Marii Britanii în Comunitate era legitimată aproape în totalitate în termeni economici: comunitatea era, simplu, „Piața Comună”, adică un spațiu în care Londra putea să-și afirme interesele după reguli economice (liberale, spunea Margaret Thatcher), nu după interese politice și constrângeri juridice.

Dar tocmai întărirea postbelică, apoi post-Războiul Rece, a Europei a generat criza identității britanice. (W. Wallace) Aceasta a rămas ancorată în „nevoia de a păstra o ordine politică fragmentară în Europa, ordine care să fie organizată de mecanismele tradiționale ale echilibrului puterilor”. (P. Gowan) Greșit și, mai ales, tardiv!

Totuși, am nevoie de tine…
Astfel încheia Evita Peron, discursul public! După 31 ianuarie, ar trebui să înceapă negocierile pentru Acordul cuprinzând drepturi și forme de cooperare. Strategii raționali doresc o continuitate în Comunitatea Economică, guvernul — nu. Diferența se măsoară în bani mulți, taxe, import, condiționări. „Comunitatea nu e un scop în sine!… A încerca să suprimi identitatea națională și să concentrezi puterea în centrul unui conglometat european poate fi foarte dăunător.” (Margaret Thatcher). „Dacă va fi forțată să aleagă între Europa și marea deschisă, Marea Britanie întotdeauna va alege marea!” (Anthony Eden, prim-ministru, 1950)

A fost putere învingătoare în război, a obținut și deține rol de veto în Consiliul de Securitate. A intrat târziu în Comunitate, după ce Charles de Gaulle s-a opus prin veto. Dar s-a grăbit în ambițiile sale economice și a ajuns mai rău decât Elveția sau Norvegia, care beneficiază și de avantajele economice, și de apartenența la Spațiul Schengen, fără datorii politice. S-a grăbit din nou, anunțând cu pompă și orgoliu rezultatul referendumului din 2016, înainte de a fi avut vreun plan de Brexit sau măcar intenția de a-l creiona. Apoi Theresa May a activat articolul 50 în plină criză politică internă, dar și în partide, înainte de a se fi încheiat dezbaterea publică. Decizia de a se rupe atât de curțile europene, cât și de instituțiile politice, cu menținerea avantajelor economice, i-a plasat, ridicol, în poziția de a fi executanți ai deciziilor negociatorilor europeni. Conduși de Michel Barnier, un francez! Au cedat deja în materia graniței și a legislației aplicabile Irlandei de Nord, vor mai ceda și pe alte dosare. Au întărit unitatea Europei în fața Londrei până la umilirea publică de la Salzburg, atunci când Emmanuel Macron, în asentimentul aproape general, a anunțat că Brexitul nu e un acord economic facil și va costa mult.

Europa nu va plânge! A învățat să joace unit și hotărât în fața unei Londre care acum are nevoie de o înțelegere economică mai convenabilă. Europa va fi precaută, dar flămândă de profit, de orgoliu, de putere. Londra a uitat să repare Big Ben-ul la timp și a urmat manuale vechi de tactică politică. Brexit-ul este, în totalitate, recunoașterea înfrângerii, a marginalizării, a lipsei de strategie, atenție sau soluții. Iar Commonwealth-ul nu mai reprezintă azi un colac de salvare!

LĂSAȚI UN MESAJ