De la Curtici până la Orșova sunt peste 3.000 de cazemate de toate felurile și mărimile, ridicate în anii ’50, când România era condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și eram pe picior de război cu Iugoslavia lui Tito – acum ar putea deveni obiective turistice, făcând parte din moștenirea Banatului.

Cei care călătoresc cu maşina pe drumul spre vama sârbească pot zări pe o parte şi alta a şoselei o ciudată formă de relief. Muşuroaie uriaşe de pământ încep să răsară de la intrarea în localitatea timişeană Jebel şi se întind până în apropierea graniţei cu Serbia. Acoperite cu vegetaţie sălbatică, acestea ascund de fapt buncăre militare construite în anii ’50, de teama unui eventual atac din partea Iugoslaviei lui Iosip Broz Tito, care a adoptat o politică independentă faţă de cea a blocului sovietic.

Pentru că Tito a ales liberalismul, Dej s-a temut de un atac armat din partea Iugoslaviei. Astfel, în 1952, a început construcţia de fortificaţii din judeţul Timiş. Buncărele de diferite mărimi şi utilităţi au răsărit ca muşuroaiele pe câmpurile din apropierea graniţei, pe o lungime de 30 de kilometri, în jurul localităţilor Jebel şi Voiteg.

„Weekend Adevărul“ a plecat în căutarea cazematelor împreună cu o echipă de la Asociația Culturală Ariergarda.

„Ar trebui să vorbim mai întâi de contextul cazematelor din pusta Banatului. Totul începe prin anii ’50, când relațiile sovietice și iugoslave au început să se răcească. Noi fiind țară-satelit, a trebuit să ne supunem voinței Moscovei. Era o distanțare ideologică între Stalin și Tito, Iugoslavia devenind stat inamic. Petru Groza dă un ordin prin care să se construiască sisteme de apărare la frontiera cu Iugoslavia de atunci. S-au construit în jur de 3.000 de cazemate în Banat, plus cele din Oltenia. Frontiera României cu Serbia are peste 520 de kilometri“, a declarat geograful Ilie Rădoi de la Asociația Ariergarda.

„În fiecare cazemată a dormit un soldat“

În Jebel a fost înfiinţată şi o unitate militară de mitraliere şi artilerie, iar soldaţii şi-au ocupat poziţiile în buncărele de pe câmp. Locul fostei unităţi militare, părăsită la sfârșitul anilor ’50, a fost luat de actualul Spital de Psihiatrie din Jebel.

„Inițial, au adus aici un regiment de infanterie de construcții. Regimentul avea până la 2.000 de oameni. Și-au făcut barăci de lemn, aici au dormit, aici au mâncat. Ei au lucrat să facă pavilioane pentru armată și la cazemate. Iar apoi au adus o companie de luptă, de trăgători cu mitralieră. Comandantul era Gheorghe Bârnea. Cazematele sunt de diferite forme: ca o gură rotundă de fântână, unde a intrat o persoană, altele atâta sunt de mari încât se putea intra cu căruța. Nicio fisură nu are peretele. Tocurile de la ușă erau din șine de cale ferată. Era imposibil să intri. În fiecare cazemată a dormit un soldat. A stat armata aici în Jebel până în 1958. O altă unitate era la Gătaia, tot în actualul spital de psihiatrie. Pentru a ne putea împăca cu Tito, a trebuit să se mute unitatea militară. Au fost duse la Lugoj. După ce a plecat armata, s-au înființat CAP-uri, iar cazematele au fost folosite ca magazie. Țineau îngrășăminte, erbicide, pesticide. Apoi au ajuns la ciobani“, a povestit preotul Petru Gărău, care era copil în anii aceia în care s-au construit cazematele.

Sfârşitul conflictului iugoslav cu Moscova se încheie odată cu moartea lui Stalin, în 1953. Relaţiile României cu Iugoslavia se reiau, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Iosip Broz Tito încep discuțiile despre eventualitatea construirii hidrocentralei de la Porţile de Fier.

Rezistă și la bombe de 1.000 de kilograme

Având în vedere soliditatea fortificaţiilor, cu pereţi din beton armat şi tavan din fier cu o grosime de 30 de centimetri, acestea au rămas în stare perfectă. Adăposturile militare au fost proiectate să reziste la bombe de 1.000 de kilograme care ar fi putut fi lansate de iugoslavi.

„Cazematele sunt de mai multe tipuri. Unele sunt pentru mitraliere, cu o gură de tragere, altele sunt de tip depozit. Altele sunt de o singură persoană, altele pentru trei persoane, dar sunt și pentru tunuri antitanc. Am găsit o cazemată care era pe post de dormitor și depozit de muniție. De obicei erau într-o formație, într-un sistem de triunghi, cu trei sau patru cazemate“, a mai spus Ilie Rădoi.

Nici buncărele nu excelau la capitolul calitate. Pentru că pânza freatică a fost aproape, încăperile se inundau mereu. Ziua se scotea apa cu nişte motopompe, iar dimineaţa erau din nou pline de apă. Cazematele aveau însă instalație de încălzire, filtre de aer și telescoape.

De la cazemată la cămară sau casă de vacanță

Buncărele nu au mai fost revendicate de Armată, aşa că au intrat în proprietatea sătenilor după retrocedare. Unii le-au folosit pe post de colibă, stână, cramă sau chiar debara – acolo țineau localnicii cârnaţii şi şunca. Altele nu au nicio utilitate. Cineva și-a amenajat în câmp o căsuță de vacanță, dar din păcate nu a ajuns să se mai bucure de ea, decedând în urmă cu puțin timp.

„Domnul Scurtu și-ar fi dorit ca aici să-și petreacă bătrânețile. Asta e prima construcție făcută. A adus aici sobă de teracotă, o canapea, a amenajat o căsuță. A vrut să mai facă o baie, voia să facă o terasă mai mare, să poată să viziteze în fiecare zi livada. Dincolo de drum mai e o cazemată, și acolo a construit un vagon din acesta. Dar nu a mai apucat să se bucure de ele“, a povestit o localnică din Jebel.

În copilărie, toți cei din zonă s-au jucat prin cazemate de-a soldaţii. Copiii de astăzi au alte preocupări, spune profesoara de istorie de la școala din Jebel.

„Sunt câteva zeci de cazemate pe arealul Jebelului, nu știm cu exactitate câte. Peste ele au crescut vegetație, tufe, porumbar. Unele sunt pe terenul localnicilor, unele în grădinile lor. Avem și două transformate în locuințe de vară. Au fost unii care le-au curățat și au făcut pivnițe de vinuri. Majoritatea nu se folosesc. Pe timpul colectivizării au fost folosite ca depozite. Apoi, ciobanii și-au făcut colibe. Acum pasc vacile în jurul cazematelor. Într-una dintre ele se poate intra, e amenajată, văruită, dar e folosită mai mult de copii, se ascund acolo pentru o țigară, o bere. În copilărie am intrat și eu în câteva dintre ele. Avem într-o intersecție de drum o cazemată care ar putea fi transformată ușor în obiectiv turistic. Trebuie excavată intrarea, puțin curățată în interior și se poate intra și vizita“, a afirmat profesoara Deliana Mircea.

De la militar la cultural

Cei de la Ariergarda vor să demareze o acțiune prin care cazematele să fie incluse în patrimoniul cultural al Banatului, ca mai apoi să poată fi promovate și ca obiective turistice.

„Ca să exploatezi patrimoniul cultural este neapărat nevoie de sprijinul autorității locale. Și nu trebuie să facă foarte mult. În cazul Jebelului, ar trebui o pancartă la intrare, adică un panou explicativ care să te îndrume. Iar la fața locului nu trebuie decât un stâlp care să spună: 100 de metri până la cazemata lui Scurtu, de exemplu. Le putem da și nume“, a spus Ioan Gropșian, manager de turism la Ariergarda.

1 de 26

Sursa: https://adevarul.ro