Masivul volum de proză scurtă O călătorie cu aero-planul peste muntele erodat (Ed. Marineasa, 1999) numeşte insistent nu doar valorile spiritului ascensional, ci şi lumea care se vede de sus: muntele erodat nu mai stimulează drumul în sus. Eseurile din Omul abstract (Anthropos, 2008) sau cele publicate după anul 2008 în „Orizont” notează alte eroziuni. Alte călătorii cu aeroplanul peste muntele erodat: „Undeva, în Pustiul Saharei, nu departe de oaza Fayum, e un sat, un mic cătun al acelor sihaştri ce stau sub cerul liber, sub dogoarea soarelui, rugându-se continuu cu capul vârât în nişte ocniţe albe din steatit, ridicate ca nişte plăci de morminte fără de nume ale eternităţii iubirii de Dumnezeu. (….) Sunt un om abstract. Doar icoana imaginată în care mă transpun cu întreg sufletul nu e un sfânt, ci un om oarecare, o femeie cu ochi albaştri şi părul negru, cu care mă confund până la identificarea spiritului…”.

Mai întunecat e Khaire. Jurnalul despărţirilor, autobiografie care numeşte succesele prozatorului, scenaristului, directorului de bibliotecă, prieteniile cu scriitorii. Şi despărţirile de toate. În ultimul său roman, Oastea singuratică, paginile întunecate se sprijină pe seria de eseuri pe care naratorul o publică sunb titlul Noaptea vieţii, într-o publicaţie din oraşul său. „Autobiografia” conţine mărturisiri, scenarii, interludii erotice. Din când în când, cei răi sunt artiştii, scriitorii carte nu ştiu să-şi trăiască bucuria („khaire” înseamnă „bucură-te”) şi se cufundă în văgăunile răului:

„Nimeni nu crede în ceea ce fac eu, în ce fac scriitorii. Ne urâm pentru că nu ne mai ia nimeni în seamă. Încerc să mă despart de ficțiune, de ceea ce e inventat după un model sau altul, pentru că cititorul de azi vede în literatură nu o carte de învățăminte, ci un loisir, ceva de trecut timpul în mod plăcut sau cu stres minim, de tipul cuvintelor încrucișate. Unde cel vânat este dezlegătorul. Se scrie imens, se vorbește și mai mult, încât cuvântul a ajuns o banalitate cu care am ajuns să ne legăm unii de alții, sau să ne găsim pricini de vinovăție. Primii vinovați de starea actuală a artelor sunt chiar artiștii, care s-au izolat în lumea lor pentru a nu se mai deosebi unii de alții în minusculul lor alcov populat cu experimente. Experimentul a determinat starea actuală a artelor. Cine să mai ia în seamă metafora?”.

Jurnalul întunecat al naratorului — al publicistului — poate fi descoperit în paginile din Noaptea vieții. Autorul, scenarist, romancier, lider cultural, ne arată că :

„Tot ceea ce fac acum nu este altceva decât un fel de exercițiu de supraviețuire, precum cel al unui om căzut peste bordul unei nave de croazieră (iar viața nu e altceva, nu-i așa?), fără să fi văzut cineva accidentul”.

Pagini numeroase ale „mărturisirilor” sunt consacrate perioadelor în care Alexandru — eroul din Oastea singuratică — îşi trăieşte în spital „exerciţiile de supravieţuire”: „Să dea din brațe instinctiv, poate împotriva propriei voințe, una care nu mai e, dar se supune unui organism care funcționează de la sine. Ceea ce înseamnă că funcțiile inconștientului, ale animalului din el, au preluat controlul întregului trup și-i dictează: Salvează-te! Fă orice, strigă, ghicește un capăt de parâmă dintr-o corabie scufundată cândva, dar ieși!”.

Culoarea frigului (2022) apare la puţină distanţă de Oastea singuratică, dar încercând altă relaţie cu lumea. Un altfel de întâlnire cu medicii, cu poliţiştii, cu detectivii, cu călugării. Numita Mona descoperă pe stradă un tânăr şi îl aduce la spital: era ameninţat de îngheţ. De culorile frigului. Tânărul nu-şi aminteşte nimic, n-are acte, e luat în primire de un detectiv care încearcă să dea de urmele lui. Numita Mona pleacă în nord, are un accident, dar află că există un călugăr, un ins care… Detectivul Vinţan prelungeşte cercetările ca să afle că pustnicul Partenie e bunicul insului, care, izgonit din mânăstire, a rămas într-un sat unde a avut o fiică, Vanda, aflată în mijlocul unor istorii neobişnuite, cu aventuri senzaţionale, cu droguri, dar — în virutea relaţiilor înalte —, a hotărât să scape de fiul ei nedorit. Culoarea frigului ne invită să citim eseurile lui Paul Eugen Banciu, dar şi alte cărţi ale scriitorului despre medicii vârstnici, tinerele în ascensiune şi lagărele de concentrare, despre ierarhile poliţiste şi despre lumea munţilor. Despre Bucovina. Câteva ceva din fiecare carte „de demult” rămâne, dar scriitorul experimentează un drum nou — naşterea unui asasin. A unei singurătăţi.