O sută de ani de când ne „demolăm” unii pe ceilalți!

224

Omul era bine îmbrăcat, înalt, la vreo cincizeci de ani, iar în ochi îi strălucea un soi de liniște pe care toată viața sa de până la vârsta respectivă i-o lipise natural pe întreaga înfățișare.

La prima noastră întâlnire, acum vreo opt ani, am crezut că e francez sau, poate, britanic, fața sa albă și părul castaniu netrădându-i aproape deloc originea italiană. În fapt, personajul în cauză s-a născut în Piemont și a trăit ani ani buni în România, conducând afaceri de sute de milioane de euro, în calitate de executiv al unor companii străine.

Ultima dată când l-am întâlnit se întâmpla chiar la Timișoara, și atunci mi-a povestit că, după vreo zece ani de stat pe meleagurile românești, urmează să se „repatrieze” în frumoasa lui țară.

Eduardo mi-a mai spus atunci — într-o limbă română vorbită impecabil — că o să ducă dorul României, pe care a ajuns să o cunoască, grație profesiei, în toate profunzimile ei!

Italianul, cultivat și afabil, mi-a mai precizat, aproape șoptit, de astă-dată, că lasă în urmă un spațiu și o comunitate greu de explicat în câteva cuvinte, fie și de un străin care a ajuns să citească până și cărți de literatură în limba română.

„România e o țară pe care n-o agreezi de la început, atunci când vii dintr-un stat vestic, unde ordinea și serenitatea vieții de zi cu zi au devenit, de mult, un soi de firesc aproape unanim acceptat de locuitorii acestor națiuni. Aici, cel puțin acum zece ani, când am venit eu în România, totul era altfel. Autostrăzi inexistente, orașe frumoase, mai ales cele din Transilvania și din Banat, la care adaug, firește Bucureștiul, dar cu clădiri scorojite și neîngrijite, oameni cu fețe obosite și cu prea puțin entuziasm în tot ceea ce făceau. Mai fusesem până atunci în Slovacia, ca manager de companie italiană, însă, cu toate că și acolo întâlneai destule reziduuri ale comunismului, unele asemănătoare până la fibra ultimă cu cele din România, ceva era totuși complet diferit de ce-am găsit la voi”, mi-a mărturisit italianul, cu un zâmbet întipărit pe buze.

Aproape bănuind despre ce ar putea fi vorba, m-am abținut, în cele din urmă, să intervin în gândurile sale, așteptând cuminte să aflu ce l-a surprins neplăcut la români.

„Simplu, e vorba de defetismul vostru față de tot ce înseamnă românesc ca mod de a acționa și de a fi, în cele din urmă. Nu mai amintesc de faptul că rar am întâlnit români care să-i vorbească de bine pe alți români — în dialogurile cu mine, cel puțin, care, nefiind român și având și o funcție de putere în companiile respective, le păream de încredere suficient de mult cât să-i bârfească pe ceilalți compatrioți.

Dar cel mai trist pentru mine a fost că aproape trei sferturi din românii cu care m-am intersectat în toți acești ani, fie în România, fie în Italia, își vorbeau de rău țara! Am trăit mai mult în străinătate decât în propria mea țară în ultimii treizeci de ani, însă nicăieri nu am văzut o asemenea relație de neîncredere și de lipsă de prețuire față de țara în care te-ai născut, finalmente, ca la voi!”

I-am răspuns neașteptat de calm că are dreptate, că era suficient să vadă sondajele de opinie în care românii vorbesc despre propria lor patrie, fără să mai fie nevoit să trăiască aici vreme de un deceniu, ca să se lămurească cum ne vedem noi pe… noi!

Noi, adică „ceilalți”, cum ne place să ne mințim în fiecare zi când ne privim în ochi, cu ipocrizia și zeflemeaua înrădăcinate adânc în suflete, de la „pașopt” încoace.

O întrebare, totuși, nu ne-o punem prea des și nici nu o întâlnim vreodată în sondajele de opinie din tagma reflexelor culturale cu pricina. Anume: oare țărișoara aceasta, numită România, cum ar trebui să se raporteze la noi, cetățenii ei?

Cum o țară nu are nici voce și nici suflet în afara oamenilor săi, răspunsul ne rămâne tuturor la îndemână!

 

 

1 COMENTARIU

  1. Acest Eduardo incearca sa (se) convinga ca ceea ce este general valabil ar fi, de fapt, doar o particularitate a unui popor anume. In orice colt al lumii, “serenitatea vietii de zi-cu-zi” depinde de bunastarea oamenilor, nu de felul lor de a fi. Are rost sa vorbim despre “serenitatea” care domnea in Germania interbelica?! Germania din acea perioada este un exemplu clasic de degradare umana produsa in conditii de precaritate materiala, cu razboaie intre diferite grupari, crime, falimente, escrocherii s.a.m.d.. Si astazi dispare orice “serenitate” acolo unde situatia economica este dificila. Cunosc bine “universul” italian (incepand cu 1994) si am putut sa vad eu insumi cum le-a disparut orice “serenitate” dupa ce criza i-a lovit (mai dur decat pe alti europeni).
    Nici “defetismul” despre care vorbeste acest Eduardo nu este o “caracteristica a unui popor anume” (recte poporul roman). Am cunoscut (chiar si in Timisoara) italieni care criticau (unii chiar injurau) poporul italian. Frustrati sunt peste tot si de toate tipurile. In plus, autocritica este un lucru bun (daca are o baza reala, nu autocritica cu orice pret), este o atitudine constructiva si un semn de inteligenta – mai grave sunt cazurile de rasism si nationalism fanatic ce ating grotescul (si iarasi avem la indemana exemplul negativ al Germaniei). Este adevarat, in cazul Romaniei sunt doua regiuni sensibile, Ardealul si Bantul, unde se poate vorbi de un “defetism cultivat”, care le este inoculat nativilor inca din copilarie, incepand inca de acum un secol (sunt vechi frustrari generate de duritatea cu care guvernul Bratianu a preluat atunci administratia noilor teritorii), dar asta este ceva artificial (si e o atitudine stimulata inclusiv de o anumita minoritate etnica ce continua sa aiba nostalgii si care cunoaste bine dictonul “divide et impera”).

LĂSAȚI UN MESAJ