„Fiți martorul meu înaintea lui Dumnezeu… că toate lucrurile sunt frumoase, cu excepția omului”.

Orașul nostru de aici, din mijlocul pustei bănățene, unde totul este pentru locuitorii săi ceva fabulos și de proporții inimaginabile pentru cei ce nu au văzut lumina zilei aici, este un adevărat axis mundi. Totul se învârte (cei drept tot mai încet) doar în jurul mândriei noastre de locuitori ai unei foste capitale de țară medievală. Chiar dacă nu multă lume mai știe despre ce perioadă și ce țară ar fi vorba. Nici nu conteză! Importantă este mândria.

Locurile ce au adăpostit , pentru o viață, pentru generații, sau doar pentru câțiva ani un alogen ori un rătăcit al soartei i se va înfige adânc în suflet. Va deveni acel „acasă” la care ar vrea să revină. Dacă cineva nu poate fizic să se reîntoarcă o va face cu siguranță în vis. E foarte simplu să te visezi acasă, oriunde ar fi acel loc. E greu să te trezești la realitate din zori pe alte meleaguri.

Poate așa a păți de-a lungul timpului și eroul povestirii noastre de azi. Miloš Crnjanski nu a venit pe lume aici pe malurile Begăi. A creat și a visat în toată Europa a cărui cetățean a fost. Mai cu seamă Belgradul și Londra i-au fost reședințe apropiate de inimă. Dar a rămas și timișorean în același timp. A fost purtătorul perfect al unei unei educații serioase făcute la noi în oraș și al spiritului locurilor de interculturalitate și toleranță reciprocă ce nu erau vorbe goale cu mai mult de un secol în urmă. Și acum se face mare caz de aceste însușiri dar mai mult ca o năzuință decât ca un serios fapt de zi cu zi.

Despre Timişoara îşi va aminti pe larg în scrierile sale. „În centrul oraşului se aflau multe clădiri construite după regulile barocului: marea catedrală catolică, vestită pentru concertele de Bach care se organizau aici, mănăstirea fraţilor catolici, între care una, cea a piariştilor, a fost şcoala mea”.

A lăsat vorbe alese despre urbea nostră dar și a sa:
„Orașul se dezvolta pe atunci rapid, căruţele alergau prin oraş pe roţi de cauciuc, iar printre ele se vedeau, deja, primele automobile. Femeile se îmbrăcau după ultima modă de la Paris, adusă prin Viena, iar deasupra pălăriilor ample am urmărit zborul celui dintâi aparat de zbor”.
Miloš Crnjanski a fost un poet de seamă al expresionismului literar sârb de la cumpăna dintre secolul al XIX-lea și cel de-al XX-lea. De fapt atunci se puneau bazele modernismului în scrierile sârbești.
A strălucit deopotrivă ca povestitor, romancier, publicist cu spirit ascuțit, critic de artă rafinat și diplomat de carieră.

Toma Crnjanski era un oficial de rang inferior ce apăra politica minorităților sârbe din imperiu și, prin urmare, a fost expulzat din Banatul natal în Csongrad pentru unele nesupuneri față de regim.
De loc erau din mica localitate Ilangea de lângă Alibunar din sudul Banatului. Numele soției sale era Marija Vujic, originară din Pancevo. Aici la Csongrad, ( în estul Ungariei de azi) vine pe lume pe 26 octombrie 1893 în această familie sârbească destul de modestă și fără mari posibilități. Copilul nu va apuca să cunoască prea multe despre orașul natal dar va vorbi întotdeauna frumos ca urmare a povestirilor mamei sale.

Foarte curând părintele său reușește să se mută cu slujba în 1896 la Timișoara.

După unele surse se pare că la început au locuit în mediul patriarhal al Mehalei. În acea vreme, încă, era un sat chiar dacă avea semne de urbanizare și bunăstare.

După care micul Miloš își va lega amintirile de centrul Timișoarei (Cetatea de atunci). A fost înscris și a absolvit foarte bine clasele elementară la școala religioasă sârbă. Aceasta avea câteva clase în clădirea comunității sârbe de lângă biserica din centru. La Timișoara, dascălul său a fost Dușan Beric, un impătimit al literaturii de bună calitate dar și entuziast al teatrului. Cele insuflate de acest învățător vor fi urmate o viață de viitorul scriitor. Își pierde tatăl destul de repede. Va cunoaște greutățile vieții de la o vârstă fragedă. Situația îl va îndârji mai mult.

„Până la moartea tatălui meu, spre sfârşitul clasei a cincea de liceu, am fost un elev mediocru. După aceea, am decis să fiu printre primii. Am fost printre primii” va scrie mai apoi.
Va înțelege cu adevărat că aparține etniei sîrbe și va avea un cult al moștenirii culturale sârbești. Cele mai profunde sentimente și amintiri din copilărie au fost cele cu conținut național și religios: școala bisericească, icoana Sfântului Sava, tămâia, cimitirul ortodox sârb cu ceremoniile sale funerare, poveștile de seară și cântece despre Serbia și vitejii săi ce s-au afirmat în bătălii.

După o primă parte de educație este îndrumat să continue la una din cele mai prestigioase școli timișorene cea condusă de călugării catolici piariști. Aici se făcea un studiu extrem de temeinic de care beneficiau tinerii silitori din toată provincia indiferent de etnie și de credință. În egală măsură se punea accent pe stiințele exacte dar și studiul umanist. Absolvă cu rezultate deosebite în anul 1912.

„Gimnaziul l-am făcut la fraţii catolici, la piarişti, ordin deloc obscurantist, chiar mason. La ei, sărbătoarea zilei naţionale a Ungariei începea cu imnul francez Marseieza” va povesti peste timp Crnjanski. Nici nu este fapt de mirare deoarece ungurii cu mișcarea lor de eliberare de sub administrația austriacă au luat exemplu de la Revoluția Franceză.
Până la absolvire, a locuit împreună cu mama sa în Piaţa Unirii (clădirea din dreapta bisericii sârbe astăzi renovată destul de corect), în clădirea comunităţii. Era bine tolerat în lumea colegilor săi mai înstăriți, odrasle de oameni foarte înstăriți. Este cunoscut faptul că era foarte studios la lecțiile de franceză, iar în particular se instruia și la limba engleză. O la fel de mare acribie o depune la orele de pictură pe care de asemenea le lua în particular. Dragostea de frumos și aplecarea spre pictură avea să fie de mare folos în timpul studiilor de istoria artei de la Viena.

Îşi aduce aminte cu mare nostalgie de o serie de prieteni cu care avea să bată mingea pe toate maidanele ce le găseau libere: Gică, Kapdebo Elemer. Sportul avea să devină o preocupare serioasă pentru tânărul Miloš. Ca orice elev a jucat la început în selecţionata liceului. Mai apoi este destul de cunoscut la clubul de gimnastică al Timişoarei (TTK), iar în clasele mari va juca la clubul lucrătorilor de la căile ferate (Chinezul-Kinizsi), cel ce va deveni ulterior marea echipă profesionistă a Timișoarei.

Aici în acest mediu ia contact cu lucrători de la atelierele de reparații vagoane și locomotive din apropierea gării din Iosefin. Sunt primele contacte cu proletariatul și cu sindicatele ce luptau pentru drepturile lucrătorilor industriali. Tot cu acest prilej ajunge să citească literatură de influență socialistă. Cunoaște și lumea celor necăjiți din clasele de jos nu doar lumea bună din centrul urbei.

A scris primele poezii ca elev de liceu și a publicat în revista de limbă sârbă „Golub” din Szombor între 1908 și 1911. În 1912, poezia sa „U početku beše sjaj” a fost publicată în ziarul Bosanska din Sarajevo.
Firea impulsivă a tânărului il aduce și în fața autorităților ce aveau să-l ancheteze pentru mitinguri și manifestări publice de parte sindicatelor.

Imediat după absolvire la insistențele unui unchi se înscrie la Academia Comercială din Rijeka. Dar nu a stat acolo mult timp. După un an, în 1913, este student medicinist la Viena. Dar nu reușește să finalizeze studiile. Poate nici nu era adevărata sa chemare dar și războiul ce stătea să izbucnească îi va schimba soarta. „…trăiam la Viena şi doream să mă mut la Paris”.

La Viena află vestea uciderii moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand la Sarajevo. Avea să fie semnalul subtil dar așteptat de mulți că totul se va schimba pe bătrânul continent. Are prilejul să vadă și catafalcul arhiducelui adus în capitală.

La izbucnirea primului război modial, Crnjanski este mobilizat ca subofițer în rezervă și după o minimă instrucție în 1915 este trimis pe frontul galițian, pentru a lupta împotriva armatei țariste.
Bătăliile crâncene lasă urme grele. Miloš Crnjanski este rănit grav de la primele asalturi și ajunge într-un spital militar la Viena. Se pare că niște mătuși foarte grijulii, din care una cu ceva rang nobiliar și deci cu mare influență, au reușit să prelungească cât mai mult șederea în spital. După convalescență a fost direcționat către Szeged unde va sluji la direcția căilor ferate. Serviciul militar îl va duce în 1917 la Komárom și apoi la Esztergom. Finalul marii conflagrații mondiale vine ca o izbăvire pentru toți acei tineri ce au frământat noroaiele tranșeelor, îl găsește tocmai pe frontul italian. Aici are un oarecare noroc fiind repartizat la o unitate comandată de un anume Alexander Reiter un vechi amic din Timişoara, dintr-o famile de construtori ce au ridicat multe edificii în Elisabetin. Ceva mai târziu, i se va permite să plece însă la Viena, pentru examene. În toată perioada războiului a reușit să jongleze alternativ cu serviciul militar și cu viața de student. În 1918 s-a înscris la Academia de Comerț din Viena la dorința unui unchi ce-i purta de grijă. După război, a studiat istoria artei și filozofia la Viena și ulterior a absolvit Facultatea de Filosofie din Belgrad în 1922.
Experiența teribilă de război și conștiința „generației pierdute” au definit puternic poezia și proza lui Crnjanski (lirika Itake și Jurnalul lui Crnjanski) Sunt semnele în scris ale deziluziei pricinuite de război, romanul tinereții risipite pentru apărarea unor imperii ce erau deja sortite căderii.

Miloš Crnjanski este creditat ca fiind creatorul unei noi direcții în literatura de avangardă, cunoscută sub numele de Sumatraism, care se bazează pe ideea armoniei cosmice, unde totul este conectat în această lume și nu sunt posibile coincidențe.

La jumătatea anului, treizeci de milioane de tineri victime nevinovați și-au găsit locul în versurile anti-război ale acestui tânăr soldat nefericit, ideile pe care le-a adus din război la Zagreb și apoi la Belgrad, unde a stat mai mult timp. Împreună cu generația sa, Crnjanski s-a întors în patria distrusă, cu un sentiment de oboseală și durere. Ca poet a scris cu sinceritate despre iluziile sale pierdute. Din versurile motivelor de război, Crnjanski a revenit la gândirea eticii civice. La vremea respectivă, se considera un membru al forțelor sociale progresiste și a dezbătut socialismul, dar rebeliunea sa din acele zile nu a fost decât o reacție puternică la ororile războaielor, în care a fost bântuit de un sentiment de tristețe, gândire și singurătate. Opera literară a lui Miloš Crnjanski din această perioadă contribuie semnificativ la eforturile generației sale de a găsi un limbaj și o expresie nouă pentru subiecte și concepte noi. Cu un vers cu totul nou și cu multă amărăciune emoțională, și-a exprimat dezacordul, în acele zile vorbind despre inutilitatea războiului, a negat miturile bătăliei din Kosovo Polije și a reprezentat sarcastic amăgirea umanității.

Poezia și proza lui Crnjanski au fost puternice în anii postbelici, atât timp cât războiul se tereminase iar următorul era încă latent. În timp, aceste sentimente s-au diminuat și Crnjanski s-a apropiat treptat de idealurile burgheziei sârbe, temându-se de o revoluție proletară care se apropie. Exemplul Rusiei devenite sovietice a tempersat elanul socialist al multor scriitori ai epocii.

Vom mai depăna din frânturile vieții acestui mare spirit ce a pornit în lume din Cetatea noastră timișoreană și în alte episoade. Până atunci cititorii sunt rugați să mediteze la o vorbă a scriitorului:
„Nu există mângâiere în rândul oamenilor, deși unii spun că este în Dumnezeu și alții în bere”.