Maastricht 30 și suveraniștii

114

Se împlinesc, deja, trei decenii de la semnarea Tratatului de la Maastricht, iar Europa e cel puțin la fel de divizată precum în acei ani tulburi de final de secol, la fel de indecisă încotro ar trebui să se îndrepte și chiar neîncrezătoare în însăși identitatea ei. Marea Britanie a părăsit clubul fără a fi reușit să cutremure piețele internaționale, multe țări din „est” bat cu disperare la poartă fără a fi propriu-zis luate în seamă, iar coeziunea internă ține de ficțiune. De unde am plecat și de ce am ajuns aici? Să fie aceasta adevărata anatomie a „unității în diversitate”? Să fie un semn de criză suficient de consistent încât să legitimeze cererea (franceză) de revizuire „constituțională” a Tratatelor UE? Cât de flexibil poate fi conceptul de „suveranitate” pentru a putea acoperi o gamă extrem de largă de interpretări, preferințe și competențe? Ce așteptăm, de fapt, de la Uniunea Europeană și unde se frânge linia compromisului politic? Și, mai ales, cum e cu putință discursul atât de radical al dreptei naționaliste, în răspăr cu toate teoriile politice care explică asemenea revendicări prin persistența unor grave clivaje între cererea și oferta politică? Oare aceste trei decenii de uniune politică au adâncit disparitățile, în loc să le diminueze?

 

Majoritatea discuțiilor despre Uniunea Europeană se derulează la un nivel îngrijorător de superficial, ascunzând pozițiile disidente, negându-le realitatea până în punctul în care ideea însăși de dialog devine o glumă nereușită. Cu toate acestea, firul ariadnic se ține după noi și, dacă i-am da ascultare, ne-ar îndruma să înțelegem cel puțin o parte din diferendele de azi. De aceea, în locul unei consemnări triumfaliste a noutăților aduse de implementarea Tratatului de la Maastricht, ne-am propus să ridicăm cortina (de fier) de pe evenimentul crucial care a determinat semnarea acestui tratat și acumularea nemulțumirilor ulterioare. Nimic nu e întâmplător în macropolitica europeană, dar trecerea celor 30 de ani a șters o bună parte din detalii și ne-a lăsat pradă acuzelor reciproce. Anticipând ușor, vom spune că momentul de cotitură a fost căderea Zidului Berlinului, cu toată cascada de evenimente corelate, cascadă pe care liderii vremii nu au știut și, apoi, nu au putut să o mai oprească. Războiul Rece, cu toată tragedia pe care a implicat-o, a dus la construirea unui (precar) echilibru între Vest și Est. Devenise de bun-simț să te declari împotriva regimurilor din Est, dar, vorba doamnei Thatcher, liderii occidentali se pronunțau fără să fi crezut că ar fi atât de ușoară dărâmarea acestora și intrarea de urgență pe o pantă pentru care ei, liderii, nu aveau o strategie pre-definită. Înainte de a-i declara naivi, idealiști, poate iresponsabili, se impune să notăm prima concluzie de etapă, anume profunzimea până la care se înrădăcinase realitatea Războiului Rece. Lumea politică era atât de marcată de diviziunea Europei în sfere de influență, încât „simplele” exerciții retorice dădeau bine la public fără ca conteze măcar eventualitatea unor consecințe. Mai contează azi? Da, contează extrem de mult și se plătește zilnic cu vieți omenești sacrificate în Ucraina, de parcă milioanele de victime ale comunismului nu ar fi fost suficiente. Faptul că liderii occidentali, mai direct sau mai oscilant, încă sunt prizonierii gândirii bipolare, fiind oricând gata să treacă peste națiuni și frontiere de teama dărâmării zidului dintre lumi e una dintre „comorile” atent îngropate în corectitudinea politică a acestor trei decenii, dar care, somată de războiul extrem de real din „est” a ieșit la suprafață în toată duplicitatea și toxicitatea ei. Amintim că, în anii trecuți de la semnarea Tratatului de la Maastricht, au existat mereu voci din „est” criticând dubla măsură, statutul secundar resimțit de unele/multe națiuni central-europene, potențialul nociv al Europei cu mai multe viteze și multe altele. Ei bine, în 1990–1991, Helmut Kohl, cancelarul Germaniei la acea oră, cerea atât unificarea Germaniei, cât și a Europei. Pentru mulți, vedem acum, era doar o metaforă, o tentativă de persuadare a partenerilor europeni de către liderii vest-germani. Iar reușita lui Kohl nu se (mai) numește nici responsabilitate, nici conștiință politică, ci doar cedare în fața puterii economice a Germaniei și, respectiv, a presiunilor americane. Liderii de „gheață” ai statelor (vest) europene prezenți la Dublin în aprilie 1990, anticomuniști, cum se declarau, insistau pentru temporizarea, amânarea sau interzicerea unificării Germaniei. Giulio Andreoti declara „că iubește atât de mult Germania, încât și-ar dori două Germanii”, iar premierul olandez Ruud Lubbers chestiona chiar „dreptul Germaniei la auto-determinare”. Desigur, putem înlocui „dreptul Germaniei” cu „dreptul” Macedoniei de Nord sau al Ucrainei, și discursul politic european explodează. Se impune să repetăm: căderea Zidului Berlinului reprezenta un imperativ al acelor ani, reprezenta un pariu periculos, dar liderii europeni nu au avut nici plan post-totalitar, nici empatie pentru națiunile de dincolo de Cortină. Până la urmă, a fost determinarea lui Helmut Kohl cea care a tras istoria spre Unificare și, apoi, spre tratat, nicidecum elita politică europeană. Ar fi putut să fie efectul solidarității europene (credeam noi, cei de dincoace de Zid), dar s-a dovedit o ambiție personală care, încălcând tabuuri și rețele de interese, a generat reținere și chiar refuz dincolo de linia Oder-Neisse, granița de est a Germaniei unificate.

 

 

 

Puțină istorie

 

O invitație pronunțată cu intonația potrivită la locul potrivit de către cancelarul Kohl în fața germanilor din DDR, apoi cererea președintelui american Ronald Reagan către Mihail Gorbaciov, președintele Sovietului Suprem al URSS, în sensul dărâmării Zidului au avut puterea să declanșeze avalanșa. În afara unor avertismente puțin luate în calcul, avertismente avansate de același Gorbaciov, dar și de doamna Thatcher, așadar, în afara acestora, liderii statelor europene nu și-au imaginat că Germania avea să reușească unificarea în timp scurt, nici să-și redobândească suveranitatea din „mâinile” celor patru Aliați. Economia est-germană falimentară, clasa politică din DDR fundamental epurată și, apoi, re-educată corespunzător, moneda fără putere de cumpărare sau serviciile sociale ale celor cinci landuri eliberate de sub supravegherea sovietică nu puteau rămâne ca entitate statală independentă fără a genera crize socio-economice cu efecte greu previzibile. Atât Londra, cât și Parisul sau Roma erau gata să riște așa ceva. În momentul în care Bonnul și Berlinul negociau deja mecanismele unificării, urmând „Programul în 10 puncte pentru unitatea Germaniei”, elaborat de Helmut Kohl, semnarea Tratatului Germano-Polonez de bună vecinătate (14.11.1990), apoi semnarea, la 15 martie 1991, a Tratatului pentru Soluționarea Finală a Problemei Germaniei (celebrul format două state germane + patru puteri aliate), incluzând problema plecării armatelor străine de pe teritoriul german, liderii de la care popoarele jumătății estice a continentului așteptau salvarea căutau toate pretextele posibile pentru a amâna sau bloca deznodământul. Teama de o Germanie unită, teama de nemulțumirile Rusiei, chiar teama de modificarea relațiilor lor cu Rusia erau mai puternice decât responsabilitatea civică sau grija pentru o Europă unită și prosperă. De atunci, unii au rămas cu nemulțumirea de a nu fi reușit să preîntâmpine, ceilalți, cu intuirea dublei măsuri.

 

În aceste condiții, Helmut Kohl a avut inițiativa unei reforme interne a Comunităților europene, menită să dea asigurări celorlalte state asupra bunelor intenții ale Germaniei urmând să le câștige susținerea. „I-am învins de două ori pe nemți și acum revin!”, exclama, în disperare, dna Thatcher! În acest context, un tratat politic care ar fi garantat limitarea sau controlul politic asupra Germaniei era ultima soluție, oricât de palidă ar fi părut acesta. Pentru Moscova, promisiunea de a nu amplasa arme nucleare în spațiul fostului DDR, respectiv de a nu aduce armată occidentală în landurile estice era compromisul între rămânerea Germaniei în NATO și Uniunea Europei Centrale și, respectiv, neutralitatea pe care o reclama URSS-ul din partea noului stat.

 

 

 

Tratatul Uniunii Europene

 

Tratatul de la Maastricht (TUE) a fost negociat și semnat pe fondul acestor mutații. Dincolo de uniunea politică a Europei, Helmut Kohl își crea liniștea necesară pentru a extrage DDR din sfera sovietică și a reface unitatea Germaniei. Dar, dacă simpla absorbție a celor cinci landuri reprezenta un pericol pentru occidentali, nu e greu de bănuit cât de irealizabilă li s-o fi părut extinderea comunităților către est. Pe de altă parte, însă, tratatul depășea clar limitele impuse de funcționalismul comunităților economice inițiale, prin care se realizase doar integrarea sectorială, pe anumite domenii. Profesorul român David Mitrany, deja emigrat la Londra, avertiza asupra pericolelor de reproducere a neajunsurilor din cadrul statelor naționale, de îndată ce o organizație inter-state se transformă în uniune politică. Desigur, elementul central îl reprezintă problema suveranității, a locului de luare a deciziilor și, respectiv, a controlului jurisdicțional asupra proceselor socio-politice.

 

Cu toate acestea, în februarie 1992, cele 12 state care compuneau, atunci, Comunitățile europene agreau trecerea la o integrare accelerată a politicului, diplomației și administrației sub umbrela Uniunii Europene. În contrast cu tratatele precedente, acesta determina o schimbare radicală a relațiilor dintre cei 12. În interior, se definea principiul subsidiarității, adică a luării deciziei politice, economice, administrative la un nivel cât mai apropiat de societatea căreia i se adresează. Era o regulă menită să ierarhizeze centrii de putere și, astfel, să aplaneze șocul transferului deciziei ultime de la nivelul statelor la cel al Uniunii. Nu doar suveranitatea Germaniei era partajată cu Bruxelles-ul, ci a tuturor celor 12 state membre. Îi liniștea pe lideri cu privire la Germania dar plăteau și ei cu limitarea prerogativelor. S-a adăugat, apoi, procedura de co-decizie a Parlamentului european cu Comisia și cu statele membre, urmând ca, treptat, legislativul comunitar să dobândească prerogative superioare capitalelor europene. Vedem și azi că e bine când partidele reușesc să-și trimită reprezentanți în acest Parlament și să se facă auzite, e rău când același executiv decide fără a putea fi controlat de puterea națională. Același Tratat a creat instituție cetățeniei europene, asigurând circulația liberă în baza celor patru libertăți. Au fost adăugați, apoi, doi „piloni”, cel al Politicii Externe și de Securitate Comună, respectiv cel al Justiției și Afacerilor Externe. În rezumat, am putea spune astfel: lăsați-mă să refac Germania și vă ofer, iată, o Uniune Europeană în care e loc pentru fiecare, Uniune pe care o conducem împreună. Astfel gândea, probabil, Helmut Kohl. Și, totuși, trei decenii mai târziu, naționaliștii din mai toate statele membre dețin peste 18% din mandatele Parlamentului European, formând două grupuri politice: Identitate și Democrație, respectiv Conservatori și Reformatori. În centrul revendicărilor acestora se află eterna problemă a suveranității naționale și a frontierelor.

 

Ceea ce nu s-a spus în tot acest timp a fost că visul unificării a fost promovat de o parte a spectrului politic, nu întotdeauna majoritară, iar nivelurile de integrare nu au corespuns, de fiecare dată, cererilor clasei politice. Transferul de suveranitate ar fi putut asigura coerența europeană și ar fi făcut din extindere un instrument pentru promovarea drepturilor și libertăților. Elanul unificator, însă, a subminat interesele locale, dincolo de subsidiaritate, a menținut teama de celălalt, de pierderea prerogativelor și a mecanismelor decizionale, motivând, consolidând și chiar legitimând, local, mișcările centrifuge. Celebrăm, acum, trei decenii de Uniune Europeană ascultând refuzuri de a deschide negocierile de aderare, amânarea altora, cereri de reformare a clubului în scopul segregării pe viteze și niveluri de performanță. Între suveranitatea pe cont propriu și adaptarea la un joc comun, riscăm să pierdem jocul pentru că, de-a lungul acestor prime trei decenii, s-au luat decizii cu adevărat radicale, care au creat refuzuri pe măsură. Beneficiile economice nu au contrabalansat politica simbolică, iar teama, acest demon politic vechi de când lumea, stă de pază și otrăvește. Ar trebui să-l depășim, însă neputința noastră de azi spune multe despre zidurile strâmbe dincolo de care ne mascăm lipsa de curaj, de imaginație politică, de încredere. Și atunci, ne vindem din nou libertatea pentru iluzia unui zid.

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ