« Esticii », « vesticii » şi poporul în 2018

178

Germania intră în 2018 fără un guvern rezultat din alegerile ţinute în toamna lui 2017. Steaua Angelei Merkel, născută în fosta RDG, susţinută de inegalabilul german Helmut Kohl şi ingrată faţă de acesta, se stinge lent dar sigur.

În mod normal, conservatorii din CDU-CSU nu vor mai reuşi o mare coaliţie tot cu Merkel cancelar. De ce nu s-a propus încă public un cancelar de la SPD într-o mare coaliţie cu dreapta creştin-democrată şi conservatoare ? Şi dacă Germania are interesul să amâne formarea unui nou guvern ? Pentru ce ? Poate aşteaptă să se întâmple ceva cu Donald Trump în SUA şi cererile acestuia de contribuţii financiare substanţiale la NATO să nu mai fie de actualitate ? Ca şi anunţatele acţiuni cu impuneri de taxe, de contravenţii, de sancţiuni care vizează mai multe ţări exportatoare spre SUA, în primul rând Germania şi China ? Sau poate aşteaptă o schimbare de macaz majoră a britanicilor în afacerea Brexit ?

În orice caz, cuplul franco-german pare să sufere de unele disfuncţionalităţi după venirea tânărului Emmanuel Macron, cu aspiraţii napoleoniene, la Élysée. Lentoarea cu care germanii îşi fac un nou guvern e stranie. Dacă interesul lor naţional ar fi impus-o, problema ar fi fost deja rezolvată eins, zwei…

Recunoscând statului Israel dreptul de a-şi stabili capitala la Ierusalim, Donald Trump a reuşit o mare lovitură de imagine. Dacă preşedintele american ar fi propus şi o soluţie la spinoasa problemă palestiniană, ar fi reuşit mai mult de-atât, ar fi făcut istorie. Lovitura de imagine cu Ierusalimul a venit după ce reuşise să treacă noile legi fiscale, cu cele mai mari scăderi de taxe de la Ronald Reagan încoace. După ce în 2016 a dus o fulminantă campanie electorală şi a câştigat preşedinţia, în 2017 a rezistat atacurilor fără precedent ale susţinătorilor clanului Clinton, ale Partidului Democrat, ale presei mainstream, cu navele amiral New York Times, Washington Post, CNN în prima linie, cu Hollywood-ul, cu toţii patetic înfrăţiţi împotriva sa şi făcând involuntar cea mai mare campanie publicitară posibilă pentru Rusia şi pentru Vladimir Putin.

Puţini mai cred că Donald Trump a fost ales în SUA cu ajutorul Rusiei, cum falimentar pretind adversarii săi, dar, după un an la Casa Albă, de-o manieră spectaculoasă, Donald Trump îl aminteşte pregnant pe Ronald Reagan, considerat cel mai mare preşedinte de la democratul John F. Kennedy încoace.

În România, lupta dintre cele două tabere, între „estici” şi „vestici”, a atins paroxismul. „Esticii”, autohtonişti (traficând discret cu Israelul, şi nu cu Rusia, cum pretind „vesticii”), sunt urmaşii direcţi ai partidului comunist şi ai structurilor sale de putere, ele însele „paralele” cu poporul român, declaraţi corupţi, nedemocratici, primitivi, retardaţi. „Vesticii” sunt cohorte azi întinse (câteva zeci de mii) ca urmare a prezenţei SUA şi a Europei de Vest de dinaintea şi de după aderarea la NATO şi la UE. Cele două tabere par acum definitiv ireconciliabile, incapabile să mai dialogheze cât de cât civilizat.

Cine are dreptate ? Nici unii, nici alţii. Cea mai mare confuzie însă e dată de consecinţele catastrofalelor mandate, câştigate dubios, ale lui Traian Băsescu, un „vestic” (fost „estic”), patron al celei mai întinse corupţii de după 1989, al maximei distrugeri şi decăderi naţionale. Anul 2018 se anunţă a fi unul violent, ambiguu, mizerabil, an în care populaţia României, care nu e numai „estică” sau „vestică”, are de pierdut. Căci nici „esticii” şi nici „vesticii” nu sunt poporul român, ci doar tagma jefuitorilor.

LĂSAȚI UN MESAJ