E prea târziu, domnule Băsescu, mult prea târziu…

503

În seara zilei de duminică, 17 noiembrie 2019, pe un post de televiziune, apărea ca invitat special domnul Traian Băsescu, fostul Preşedinte al României. Deşi nu a fost niciodată pe gustul meu (nici din punct de vedere politic, fiind prea „la dreapta”, şi nici din punctul de vedere al onestităţii minimale de care ar trebui să dea dovadă, după mine, un politician, fiind prea „sub acest nivel minim”), ca vieţuitoare politică, domnul Traian Băsescu a reuşit întotdeauna să mă atragă. Pur şi simplu nu mă puteam abţine în a-l asculta şi/sau a-l privi ori de câte ori îşi făcea apariţia pe câte un post de televiziune, pe care eu se nimerea să-l deschid.

Ascultându-l pe domnul Băsescu, priveam micul ecran şi treceam prin stări dintre cele mai diferite: nervozitate, dezgust, oripilare, mirare, nevoie acută de a-l înjura şi chiar de a-l pălmui pe acest pretins luptător împotriva corupţiei şi în beneficiul propăşirii unei justiţii atletice.
Ce spunea, printre altele, domnul Băsescu? Că subiectul luptei pentru justiţie şi împotriva corupţiei ar fi unul epuizat, pe care politicienii ar trebui să-l trimită în subsolurile dezbaterilor publice şi că una dintre marile greşeli ale celor două mandatate prezidenţiale exercitate de acest controversat personaj este aceea că, în încercarea domniei sale de a reforma Justiţia, a neglijat drepturile şi libertăţile fundamentale ale celor care au ajuns în situaţia de a fi urmăriţi/cercetaţi de către vreo unitate de parchet ori judecaţi de către o instanţă penală. Nu, zău? Chiar aşa, domnule Băsescu? Aţi neglijat drepturile şi libertăţile fundamentale ale unor cetăţeni, fie ei şi cercetaţi ori judecaţi de către autorităţi ale sistemului de justiţie din România? Păi, atunci vă cam faceţi vinovat de încălcarea gravă a Constituţiei şi a jurământului pe care l-aţi depus în două rânduri, în debutul fiecărui mandat prezidenţial (din cele două exercitate). Oare nu ştiaţi ori nu vedeaţi ce realitate hâdă aţi construit în România? Oare vă erau indiferente abuzurile la care au fost supuşi cei intraţi în malaxorul justiţiei penale şi care, după o vreme, însă destul de târziu, erau achitaţi? Nu aţi înţeles niciodată că o justiţie abuzivă ori excesivă este în totalitate străină ideii de stat de drept? Sau aţi făcut toate aceste descoperiri numai după ce unii membri ai familiei dumneavoastră au ajuns în situaţia de a fi „agăţaţi” de autorităţile judiciare, în afaceri mai mult sau mai puţin discutabile? Ei, bine, domnule Băsescu, regretele dumneavoastră sunt tardive. Răul a fost făcut. Graţie atitudinii dumneavoastră, astăzi, multe lucruri din Justiţie nu (mai) sunt în regulă. Mai ales în ceea ce numim justiţie penală. În acord cu atitudinea dumneavoastră faţă de drepturile fundamentale ale celui cercetat sau trimis în judecată penală, am aflat de la o doamnă (fost) ministru al justiţie (şi vorbesc de doamna Prună) că libertatea este un lux, de la o (fostă) Preşedintă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (actualmente, judecător de Curte Constituţională) că este firească asocierea în parteneriat a Parchetelor de forţă cu Instanţele de rang înalt, uneori, în dispreţul unor reguli elementare, chemate să guverneze percepţia justiţiabilului faţă de independenţa şi imparţialitatea aceleiaşi justiţii penale, şi că această din urmă justiţie s-a înfăptuit, ani de-a rândul, cu concursul unor structuri aparţinând unor servicii de informaţii.

Nu sunt atât de naiv încât să-mi închipui că lupta împotriva marii corupţii ori a crimei organizate s-ar putea în mod eficient face altfel decât cu ajutorul unor instituţii bine organizate şi adecvat aşezate. Dar marea miză a unei justiţii penale echitabile este aceea de a conserva un just raport între necesitate şi libertate. Necesitatea este a societăţii şi se materializează în nevoia pe care aceasta o resimte, ca aceia care se fac vinovaţi de săvârşirea unor (grave) fapte descrise de legea penală să fie cercetaţi, judecaţi şi, până la urmă, condamnaţi. Libertatea (alături de proprietate) sunt singurele coordonate definitorii ale individului, ce-l deosebesc pe acesta de animal, astfel că respectarea ei — a libertăţii — este un reper major prin raportare la care un sistem de justiţie se poate pretinde compatibil (sau nu) cu Statul de Drept.
Domnule Băsescu, mizeria la care s-a ajuns astăzi în justiţie a fost însămânţată de Domnia Voastră. Posterior anului 2010, la şase ani de la preluarea primului dumneavoastră mandat prezidenţial, nu aţi fost capabil să puneţi punct (aşa cum s-ar fi impus!) umilinţei la care este supusă şi astăzi România, şi care se numeşte MCV (de care bulgarii au scăpat prin şantaj, aşa cum, de altfel, şi dumneavoastră aţi recunoscut-o duminică seara la acelaşi post de televiziune). Între timp, instrumentele de presiune asupra României s-au înmulţit. Au apărut în decor Comisia de la Veneţia şi Comisia GRECO (pe care, în Europa Occidentală, nimeni nu le bagă în seamă), care îşi permit să critice, deopotrivă, decizii ale Curţii Constituţionale, intervenţii legislative pe justiţie ori politici publice asumate de Guvernul de la Bucureşti în domenii dintre cele mai diverse, inclusiv în domenii care sunt la mare distanţă de problemele sistemului judiciar ori care nu au nicio legătură cu acest sistem. Iar de ţinerea României la porţile spaţiului Schengen nici nu mai are rost să vorbim.

Sincer vorbind, o ţară care nu respectă în primul rând libertatea propriilor săi cetăţeni nu are cum să fie în mod natural integrată unui spaţiu al liberei circulaţii. Iată de ce, domnule Băsescu, regretele dumneavoastră sunt tardive. Iată de ce mandatele dumneavoastră vor rămâne în istoria politică a acestei ţări în forma unui episod urât, care, întins fiind pe parcursul unui mult prea îndelungat şi suferind deceniu, a pregătit statutul actual al României în Uniunea Europeană: acela de ţară de rangul doi în concertul Blocului Unional, în care, nu de puţine ori, justiţia se antrenează în jocul politic (în loc să facă Justiţie), Parlamentul este hulit (deşi el este organul reprezentativ suprem al acestui mult prea manipulat popor), iar Guvernul de la Bucureşti recită automatist ceea ce îi dictează, după caz, Comisia Europeană, câte un trimis al vreunei mai mari sau mai mici Puteri Occidentale şi cine s-o mai nimeri pe aici, pe plaiurile carpato-danubiană-pontice, şi are nevoie de cazare în tranzitul pe care îl face către Orientul ce musteşte de oportunităţi de afaceri şi căruia aceeaşi Românie are doar dreptul de a-i arăta spatele.

LĂSAȚI UN MESAJ