CRĂCIUNURI ŞI ALTELE…

138

Ascult  colinde  bine  cântate, mă  gândesc  ce  pustiu  a  sădit  în  suflete materialismul  dialectic. Zbor  cu  gândul, chiar  dacă  nu  vreau, spre  îndepărtatele  mele  Crăciunuri. Erau  zile  cu  zăpadă, ninsoare, miros  de  decembrie,  cum  s-ar  spune. Prima  tranşă  de  cadouri  mi-o  aducea  Moş Nicolae, pe care  am  aflat  mai  târziu, îl  interpreta  servitoarea  noastră, Mari. Un  pocnet  în  geam   în  plină  seară, nişte  foşnete… şi gata… Crăciunul era altfel, mai  solemn, mai  complicat, prin  comparaţie  cu  Sfântul Nicolae, mult mai „gras”. Prin  casă  se  simţea  incontestabil  că  se  pune  la  cale  ceva. Locuiam  în  nişte  camere  mari  pe  atunci  şi  neprietenoase. Spre  seară  eram  scos  la  plimbare, fie  pe  jos, fie  cu  sania. Direcţia-inevitabil  spre  gară, pe  alee, trecând  pe  lângă  un  cimitir  pe  care  nu-l  marcam  nicicum în  conturile  mele.

Cam  pe  când  ajungeam  în  dreptul  rampei, se  făcea  întoarcerea. Mari parcă  mă  grăbea un  pic, dacă  era  cazul  mă  mai  urca şi  în  spinare. Intram  pe  poartă,  în  curte, traversam  rapid  o  verandă  de  regulă  plină  de  zăpadă. „Autorităţile  casei”  mă  opreau  în  prima  dintre  camere, procedând la  dezbrăcarea  mea. Trebuia  să  fiu  lejer,  să  mă  mişc  uşor  când  clopoţelul  va  suna…După  nişte minute  de  aşteptare, el, într-adevăr,  suna. Nici  nu  ştiam  cum  ajungeam  lângă pomul  plin  de  beteală  şi  lumânări  aprinse. Erau  momente  de  extaz, de  bucurie, ce  făceau  să-mi  ardă obrajii. Jucăriile…spre  ele  mă  îndreptam…erau  din  lemn,  camioane, cai  ciudaţi, locomotivă  cu  vagoane, toate  violent  colorate…Mai  târziu  aveam  să  aflu  că  maeştrii  constructori  ai  acestor  mari  bucurii  ale  mele  erau  ţiganii  de  la  capul  satului, Tărăsmâcu, Lala, Senti, Păluţ. De  Crăciun, întotdeauna  în  uşile  noastre  se  arătau  colindătorii. Textele  nu  le  mai  reţin, vocile, armonizările  însă, da, căci  erau  hilare, dezastruoase. De  regulă, tot  infernul  vocal  era  acompaniat  de  plesnirea  între  ele  a  două  limbi  de  lemn  ce  constituiau  părţile  esenţiale  ale  aşa  zisei  „capre”. Colindătorii,  însoţiţi  de  mirosuri  puternice, se  alegeau negreşit  cu  „atenţii”, fie  în  bani,  fie  în  diverse  produse  alimentare. Toate  cele  pomenite  mai  sus,  au  fost, au  ars  în  timp. De  27  de  ani  avem  parte  de  Crăciunuri  petrecute  sub  zodiile  democraţiei. Aşa  ne  place  să  spunem. Dat  fiind  progresul  tehnic, uluitor, prin  comparaţie  cu  anii  imediat  postbelici, copiii  de  acum  îl  pot  găsi  pe  Moş  Crăciun  pe  internet, îl  pot  vedea  multiplicat, fie  pe  motorete, fie  prin  diverse  malluri, fie  pe  biciclete  împărţind  daruri  prichindeilor  întâlniţi  întâmplător  pe  străzi. Cei  mici,  dar  şi  cei  mari care-i  însoţesc, sunt  în  măsură  să  vadă  şi  discipole  ale  lui  Moş  Crăciun, tinere, cu  bundiţe  scurte, cu  privelişti  generoase  ale  picioarelor  de  la  genunchi  în  sus, sexy, cum  ar  veni  vorba, mai  precis  aşa-numitele  „crăciuniţe”. Nu  lipseşte  nici  posibilitatea  întâlnirii  cu  „colindătorii”, dintre  care  cei  mai  pregnanţi,  bine  conturaţi, deghizaţi  în  urşi, sunt  „moldovenii”, coborâţi  spre  sudul, vestul  ţării, din  zonele  nordice  ale  Iaşilor  şi  Botoşanilor. Evident,  ce-a  fost  nu  mai  este, totul  e acum  decolorat, tehnicizat, standardizat, antiemoţional, un  fel  de  maşină  care-ţi  spune  mereu  că  între  20  şi  31  Decembrie, sunt  sărbători  care  conform  unor  datini şi  ele  tot mai  ceţoase, trebuiesc  într-un  anume  fel  onorate. Şi  semnul  cel  mai  fierbinte  că  „onorarea”  acestor  zile  va  avea  loc  e  goana  după  mâncare. Astfel  că,  fără  vreun  sunet  de  goarnă, graşi,  slabi, bogaţi,  săraci, sănătoşi  dar  şi  hipertensivi, diabetici, cardiaci,  depresivi, etc, vor  forma  marea  armată  ce  asediază  prăvăliile.

Se  pune  pe  mai  departe întrebarea  cum  s-ar  putea  scrie  un  articol, oarecum  aniversar,  cât  de  mic  fără  de plitică? Greu, căci  de  27  de  ani  încoace,  românul  nostru, într-un  anume  fel, este  şi  om  politic. În  momentul  actual  ţara  are  un  premier  pe  ducă , Cioloş, şi  unul  în  curs  de  numire. Deci  cum  s-ar  spune  ne  aflăm, pe  un segment  mic  de  timp, cu  istoria, la capitolul  numit  „între  premieri”. Dar  după  Crăciun  şi   înainte  de  Revelion, când  şampaniile  vor  pocni, preşedintele, german  ca  etnie,s-ar putea  să  deseneze ca  prim-ministru, pe  cineva,  turco-tătar,  ca  etnie. E  vorba, pentru  a  trece   la  desecretizări, de  o  doamnă,  altă  premieră, pe  numele  ei, Sevil  Shhaideth, cam  necunoscută,  spun  mulţi  politicieni  de  „marcă”  din  ţară, dar  apreciată  de  preşedintele  P.S.D., Liviu  Dragnea, câştigător  al  recentelor  alegeri  parlamentare  şi  de  preşedintele  ţării, Klaus  Johannis. Singurul  cusur  al  doamnei, posibil  premier,ar  fi  soţul, sirian  de  origine, cu  state  vechi  de  activitate  în  ministerul  agriculturii  din  ţara  numită  chiar  Siria. Oricum,  putem  sta  liniştiţi la masa  de  sărbători  căci  nu  vom  rămâne  fără  premier. Pe  tema  aceasta  nu  trebuie  să  ne  sufocăm  în  nu  ştiu  câte  speculaţii. Ar  mai  fi  de menţionat  acum, ca  eveniment  politic  sau,  mai  degrabă, ca  o  reparaţie  morală, dar  târzie,  târzie  de  tot, inculparea  tovarăşilor  Iliescu, Roman, G.V. Voiculescu, V. Măgureanu,printre  alţii,  pentru  „mineriada”  din  13-15 iunie, 1990. Crime  contra  umanităţii.  Să  vedem  cât  va  ţine  avântul  acuzator. Ca  o  concluzie  la  cele  mai  sus  menţionate, ar  fi  că  în  continuare  democraţia, cu  mecanismele  ei, de  altfel nu  chiar  atât  de  complicate, nouă, unui popor  izbit  de  o îndelungată  dictatură,  ne  dă  mult  de  furcă.  A  fost  greu cu  căluşul  în  gură  dar  se  pare  că  e  şi  mai  greu  fără  el…

LĂSAȚI UN MESAJ