Din ciclul de manifestări mai mult sau mai puțin oficiale ce se leagă de primul pas mare al României în zborul cosmic ce a avut loc cu 40 de ani în urmă a fost și vizita domnului Dumitru Prunariu în comuna Margina de care-l leagă vechi amintiri din copilărie. De fapt mai exact e vorba de satul Groși ce se află ascuns peste dealuri, într-un loc unde domină pădurea.
Rădăcinile familiei de aici se trag. Străbunicul, veteran de război a fost o vreme chiar primarul localității asemenea bunicului patern. Abia tatăl savantului a plecat din sat pentru a munci în fabrici la Brașov. Acolo s-a și născut și s-a format ca tânăr Dumitru Dorin Prunariu. Dar a copilărit și aici, mai cu seamă în vacanțe, aici în colțul acesta uitat de județ la limita cu județele Arad și Hunedoara. Nici acum lucrurile nu stau mult mai bine. Și acum satele aparținătoare de comuna Margina sunt pierdute între dealuri și păduri cu locuitori puțini și cu multă liniște.
Cu multă atenție la detalii a fost evocate momentele vacențelor de vară când după stingerea luminilor spectacolul cerului înstelat era de o deosebită frumusețe. Departe de poluarea luminoasă a marilor orașe doar în sate izolate de pe dealuri și munți se poate aprecia imensitatea cerului. Pe dealurile împădurite de la Groși au fost făurite primele visuri de a călători cât mai sus.
Cu mult drag savantul Prunariu a amintit de străbunicul veteran al primului război mondial ce a și condus cândva primăria locală. Apoi și bunicul dânsului a ocupat aceiași funcție o vreme. Dar între timp satul a ajuns aproape fără locuitori. Puține case se mai află locuite. Fii satului s-au împrăștiat în toate zările. Rar mai vine câte un urmaș să vadă locul atât de liniștit unde nici semnalul telefonic nu prea pătrunde.
Pentru că locul este la fel de frumos și azi dar satul mult depopulat a prins un contur mai concret o mai veche ideea ca pe terenul pus la dispoziție de familia Prunariu să se ridice împreună cu Consiliul Județean Timiș o tabără educativă pentru tinerii cu înclinații spre știință. Acolo în corturi sau căsuțe împreună cu dascălii lor școlarii ar putea descifra tainele astronomiei în cadrul unui Planetarium sau chiar al unui observator astronomic ce se va ridica acolo.
Cu Dumitru Prunariu pe prispa casei strămoșești din satul Groși.
Deși programul a fost destul de încărcat, Dumitru Prunariu a găsit răgazul pentru a șade pe prispa casei vechi și să răspundă curiozității jurnaliștilor timișeni.
– Domnule Prunariu, ne aflăm aici în satul Groși, cu cât este mai aproape de cer decât Bucureștiul unde locuiți dumneavoastră acum?
– Aici este un sat mult mai liniștit unde se poate trăi în pace și liniște. Și când te uiți pe cer parcă te cufunzi în el, spre deosebire de București unde luminile orașului te perturbă mult. Zgomotul orașului te trezește la realitate. AIci poți să visez mult mai mult la cer și la cosmos decât o poți face în altă parte.
– Și comparativ cu Brașovul cum e?
– Și comparativ cu Brașovul. Deși de Brașov mă leagă mult mai multe amintiri. Mai legate de pregătirea mea, de școală, de părinți.
– Aici ați visat prima dată să zburați în cosmos?
– Și aici. Am visat la stele în general. Nu măgândeam că am să zbor chiar eu în spațiul cosmic dar … Vedeți … aici când se face noapte adâncă și cerul se vede foarte strălucitor, stelele se văd extraordinar, mult mai bine, mult mai frumos decât la oraș. Deci se poate visa întradevăr mult mai pătruns de cer și de stele.
– Cât timp ați petrecut în copilărie aici la Groși?
– Veneam vara, în jur de o lună, stăteam împreună cu părinții. Tata venea la părinții săi pentru ai mai ajuta. Desigur mai era mătușa, și unchiul, era soțul mătușii, dar tata se simțea dator să-i ajute. El era cel mai mare din familie și până s-a stins s-a simțit dator să vină să-i ajute. Și înainte să se stingă mi-a lăsat mie sarcina aceasta. Unchiul și mătușa au mai trăit câțiva ani după aceia și permanent veneam și îi mai ajutam, inclusiv financiar, când era cazul. Dădeam telefon la spital să vină salvarea să-i ajute sau să vină doctorul să-i mai consulte. Am fost foarte legați. Am fost o familie adevărată.
-După zborul în cosmos cum au văzut sătenii? Ce au spus despre dumneavoastră?
– Pentru ei era un lucru normal ca eu să vin aici. Am fost același Dorin Prunariu pe care l-au cunoscut dintotdeauna, prieten cu ei, apropiat. Desigur, mă priveau puțin imediat după ce m-am întors din cosmos. Am avut o întâmplare foarte interesantă cu bunicul meu.
Bunicul era un om citit. Îi plăcea să primească ziarul zilnic. Și să asculte la radio. După ce am zburat în cosmos, în aceiași vară, în 1981 am venit la țară să-i văd. Și dintr-o dată, bunicul meu care până atunci mă îmbrățișa și stătea de vorbă foarte cald, deodată, atunci, se tot învârtea pe la un metru sau doi de mine. Se uita așa mai ciudat. La un moment dat l-am și întrebat:
„Bunicule, da` ce se întâmplă?”
„Bă nepoate, tu chiar ai fost acolo sus în cosmos?”
„ Da bunicule. Uite a fost așa și așa…”
S-a uitat atent, a căzut pe gânduri:
„Știi ce? Eu pe tine te cred. Dar pe ăia de la televizor nu-i cred.”
Și dintr-o dată lucrurile s-au normalizat între noi.
– Erați copil, ați văzut bolta, neantul. În spațiu ați văzut același lucru ca de aici de jos?
– Oho, e greu de spus. Cerul e cer. Depinde cum îl vezi și prin ce îl vezi. De aici de pe Pământ îl vezi prin atmosferă. Stelele au alte irizații văzute prin atmosferă (aer). De acolo din spațiul cosmic le vezi albe. Desigur stelele care pulsează se văd pulsând, dar nu se văd aceleași irizații pe care le vezi privind prin atmosfera terestră. În afară de aceasta, în cosmos constelațiile se schimbă foarte repede. Te rotești în jurul Pământului într-o oră și jumătate. Și în această oră și jumătate vezi constelațiile din emisfera nordică dar și cele din emisfera sudică. Constelații pe care în mod normal de la latitudinea de 45 de grade, de aici, nu le vei vedea niciodată.
– Cât de proaspete sunt amintirile acum după 40 de ani ?
– Ei bine, au rămas amintiri. Sunt lucruri care mi s-au întimpărit definitiv în minte, în memoria mea. Sunt și lucruri care s-au mai estompat. Așa e natura umană. Corpul funcționează la fel.
– Cum s-a schimbat viața dumneavoastră după ac el moment?
– Vă dați seama că s-a schimbat radical. Dintr-un inginer de aviație care mergea la fabrică în fiecare zi, care făcea fișe tehnologice pentru prototipuri la fabrica de avioane Ghimbav dintr-o dată am devenit cosmonautul României, persoană publică implicată în multe activități științifice internaționale. Viața de familie însă nu s-a schimbat decât în sensul cî am avut ceva mai puțin timp pentru familie și am lăsat tot mai mult pe umerii soției mele.
– Toată lumea se întreabă când va fi următorul român în cosmos?
– Mi-aș dori și eu să știu. Agenția spațială europeană organizează selecții pentru noi candidați cosmonauți. Și România are dreptul să participe. În luna mai, în 28, se vor încheia înscrierile pe site-ul Agenției Europene. După aceea timp de un an și jumătate va dura procesul efectiv de selecție. Să vedem dacă vre-un român va in tra în lista finală. Penntrui că alegerea unui român ca de fapt alegerea și din celelalte multe state nu depinde de exclusiv de calitățile profesionale, intelectuale, fizice ale acelei persoane. Depinde și de politica statului respectiv în domeniul spațial. Cât de implicat este, cu cât contribuie la Agenția Spațială Europeană. SE va lua de sus în jos și se trage linie.
– Ce vreți să faceți aici la Groși? Ați bătut palma cu autoritățile?
– Să spunem că am acceptat o propunere făcută de Consiliul Județean Timiș. Deocamdată pentru a organiza această zonă, anume, partea din spate, grădina, într-o investiție pentru viitori, pentru tineri. Va fi un centru de pregătire pe timpul verii a tinerilor în domeniul științific. Eventual să organizăm un planetarium sau chiar un mic observator astronomic ținând seama de condițiile de aici în care lumina orașului nu ne perturbă petru a putea face observații de calitate. S-ar mai putea construi o mică infrastructură cu cazare pentru tineri care să vină peste vară cu un instructor să li se prezinte domenii științifice legate de cosmos, probleme legate de astronomie, să fie atrași spre acest sdomeniu de activitate. Normal că voi veni și eu. Mă voi implica în acest proces. Iar în casa aceasta se poate organiza un mic muzeu legat de viața, activitatea mea, care de asemenea să inspire într-un fel tinerii să-și dorească să urmeze un curs pe care l-am urmat și eu.
– Dacă ați putea merge acum pe Stația Spațială Internațională ați sta mai mult de cele șapte zile? Și ce ați face cu colegii?
– Ooo! Aș sta sigur mult mai mult! Atunci când m-am întors din cosmos după șapte zile mi-aș fi dorit să rămân mult mai mult! Nu că nu ar fi interesantă viața în imponderabilitate. E foarte interesantă. Te obișnuiești cu ea. Dar sunt superbe imaginile Pământului văzute din cosmos. Poți să vezi lucruri pe care niciodată nu ai cum să le vezi de aici de pe Pământ și nici măcar de la înălțimea unui avion.
– Deci cunoașteți imaginile lui Thomas Pesquet?
– Da bineînțeles! Și nu numai ale lui. În general ultimii astronauți care zboară și folosesc mijloace mult mai perfecționate de înregistrare și transmitere a imaginilor ( au alte posibilități). Și mai sunt hublourile mult mai mari. Au și o cupolă de unde se poate fotografia și vizualiza spațiul cosmic mult mai larg decât am avut noi. Noi aveam niște hublouri micuțe, cam de 17-20 de centimetri cu o sticlă groasă prin care vedeam destul de îngust suprafața Pământului. În afară de asta, gândiți-vă că pe atunci nu existau camere digitale. Totul era făcut pe film. Se filma pe peliculă de 16 mm. Adus jos, prelucrat, transpus. Era mult mai greu.
Nu era conexiune la internet, nu era telefon. Acum, prin intermediul sateliților de comunicații poți să comunici cu oricine, oriunde în lume. E altceva.
– Progresul tehnologic grozav în ultimii 50 de ani. Cu cât e mai simplu, (sau poate e mai complicat?) tinerilor astronauți care acum zboară ca într-o excursie față de perioada dumneavoastră? Mă refer și la acele proiecte pentru public unde pentru o sumă (probabil foarte mare) aproape oricine poate ajunge în spațiu.
– Nu e chiar ca într-o excursie. Și ei se pregătesc intens. Să separăm puțin parte turistică de partea științifică guvernamentală. Deci chiar și acei turiști spațiali ai lui Elon Musk vor trebui să facă o pregătire de specialitate. Ei vor trebui să utilizeze sistemele de supraviețuire în spațiul cosmic. Trebuie să știe cum se utilizează apa, hrana, toaleta. Trebuie să știe în caz de avarie ce măsuri să ia de urgență. Trebuie să știe să se salveze de la bordul unei stații orbitale în caz de ceva nefericit. Pentru toate acestea se antrenează. În afară de acestea, calitățile fizice, parametrii medicali trebuie să fie în anumite norme care să le permite să suporte suprasarcinile, imponderabilitatea. Nu e chiar așa ușor ca și cum te-ai suit într-o mașină și te-ai dus în excursie până la Margina și înapoi.
– Credeți că omul va mai ajunge pe Lună în acest secol?
– Omul va ajunge pe Lună peste cinci ani. Deja programul american Artemis este în plină dezvoltare. Navele cosmice sunt în lucru. Racheta este în testări. Se va construi o stație orbitală în jurul Lunii ca un hub intermediar între Pământ și Lună. La polul sud al Lunii se va construi o bază permanentă în care echipajele se vor schimba, vor lucra și vor începe explorări de mateii prime pe Lună. Vor ajunge să zboare și privații cu interese economice deosebite. Și Luna va constitui o bază de lansare pentru Marte. Practic ținta finală pentru zboruri umane (deocamdată în această fază) este planeta Marte.
