Dacă în precedentele popasuri ale călătoriei noastre virtuale prin trecutul de legendă al Banatului am văzut câte ceva de prin preajma Oraviței și a satului Ciclova Montană, nu ne este îngăduit să nu cercetăm și minunatele lăcașe de cult ce se ridică aici.

Deși în vechime populația din sălașele de pe dealurile din jur era în marea ei majoritate de credință răsăriteană, odată cu trecerea sub administrația habsburgică aici s-au stabilit lucrători veniți din părțile apusene ale continentului. Imperiul a hotărât să aducă forță de muncă din teritoriile catolice pentru a fi mai ușor de controlat, inclusiv prin autoritățile clericale. Nu s-a încurajat venirea coloniștilor din provinciile protestante, aceștia fiind mai fărâmițați în privința orientării confesionale și având o oarecare autonomie eclesiastică, în contradicție cu autoritatea centrală a Cancelariei de la Viena. Astfel, populația catolică a crescut numeric.

În anul 1717 este consemnat, în arhivele Camerei Aulice din Viena, un număr de 166 de case locuite la Ciclova, fapt ce conferea localității, la aceea dată, statutul de cea mai mare aşezare rurală din zonă.

Odată cu venirea populației catolice, s-a simțit nevoia ridicării de biserici, astfel încât noii veniți să beneficieze de servicii religios ca pe plaiurile lor natale. Așa se face că la Ciclova Montană a apărut, destul de repede după pacea în urma căreia a fost anexat Banatul, o capelă catolică închinată Maicii Domnului, care a devenit, în timp, o adevărată biserică, foarte căutată de pelerini.

Începutul secolului al XVIII-lea reprezintă momentul când sunt consemnați primii colonişti germani, pe nume Martin Windberger şi Joseph Lang. Aceştia par a fi primii creștini catolici din Banatul Montan, poate şi din restul Banatului, după cum umblă vorba. Ei se ocupau cu prelucrarea metalelor, iar despre aceștia își aminteşte preotul din Ciclova, Augustin Wendeschu, la mijlocul secolului al XIX-lea, în istoria parohiei sale, aşa¬-numita Memorabilia Parochiae Csiklovensis: „Ante annos 150 id est 1700 primi malleatores Csiklovam venerunt Martinus Windberger et Josephus Lang”.

Mănăstirea catolică Maria Ciclova, cunoscută de români ca „Mănăstirea de pe Cleanț”, a fost edificată în jurul anului 1727. Cum locul este muntos, cu multe formațiuni de piatră calcaroasă, dar fermă, biserica romano-catolică este zidită pe o stâncă. Istoria ei este legată de o pictură foarte veche, care o reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria cu pruncul în brațe.

Acest tablou aurit a existat din timpuri străvechi, din perioada ante-otomană, fiind păstrat de populația locală, după cum scrie istoricul-preot și academician Szentkláray Jenő.

Se spune că icoana a fost păstrată, la început, într-o peșteră, fiind păzită şi cinstită de pustnicii care s-au succedat unul după altul vreme de secole. Una dintre legende afirmă chiar că un eremit bătrân şi venerabil a fost găsit mort în peştera în care sălăşluia, iar printre puţinele sale obiecte personale se afla şi icoana. Din acest moment, spune legenda, oamenii au început să vină să se închine în acel loc.

Icoana a fost preluată de primii coloniști catolici de etnie germană, cum au fost cei din familiile Windberger și Lang, pomenite mai sus, care au zidit o capelă chiar pe stâncă, deasupra peșterii. Tabloul Fecioarei Maria a fost inițial împodobit cu pietre scumpe și piese ornamentale frumos lucrate din aur. Se văd și acum urmele acestora. Biserica a fost jefuită de nelegiuiți, iar podoabele valoroase au dispărut pentru totdeauna. Acest tablou al Fecioarei Maria, care inițial a fost o simplă icoană, a fost recondiționat de pictorul Tury Gyula, ce i-a dat o înfățișare aparte.

Crescând numărul enoriașilor ce veneau să se închine la Sfântă, a fost necesară și extinderea micului locaș de cult. În anul 1727 această capelă a fost extinsă cu contribuția noilor veniți, de origine cehă, și a primit numele german de Maria-Fels, „Maria din Stâncă”, mai cunoscută în română ca „Biserica de pe Cleanț” sau „de pe Stâncă”. În același an, la data de 2 iulie (sărbătoarea vizitei Fecioarei Maria la verișoara sa Elisabeta), episcopul de Cenad, Ladislau graf de Nádasdy, sfințește în mod oficial această capelă și o declară loc de pelerinaj, obținând de la Papa o indulgență pentru toți cei care vizitează lăcașul în timpul acestei sărbători.

În anul 1732, Episcopul Adalbert von Falkenstein (1671–1739), ce păstorea dioceza de Cenad, obține o indulgență suplimentară pentru sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului. Papa Pius al VI-lea emite, în 1798, un decret prin care acordă indulgență plenară pe întregul an pentru toate cele trei sărbători dedicate Sfântei Maria. Decretul a fost afișat pe ușa sacristiei. Din păcate, acest document nu s-a păstrat. În timp, capela a fost vizitată de numeroși pelerini din împrejurimi, în special de catolicii din jur, cum au fost cei din Carașova, Steierdorff și cei din satele cehe de pe Clisura Dunării. La început nu a existat preot, fiecare grup de pelerini venea cu preotul său, ceea ce se întâmplă și astăzi.

Pe Dealul Mic, în apropierea bisericii, a fost amenajat Drumul Calvarului, care simbolizează Drumul Crucii — de la locul condamnării Mântuitorului de către Pilat din Pon până la așezarea sa în mormânt. În perioada următoare, mica chilie a pustnicului ce locuia în apropierea icoanei miraculoase a fost păstrată, călugărul fiind plătit de Direcţiunea Montană, anual, cu suma de 50 de florini, ca oricare angajat.

Lucrurile nu s-au liniștit, cu una, cu două, în Banatul Montan. Apropierea Dunării face ca trupele otomane să întreprindă numeroase incursiuni la nord de fluviu. Anul 1737, anul pătrunderii turcilor în Banat, pentru prima dată după 1716, aduce pentru populaţia zonei o perioadă de nesiguranţă şi frică, locuitorii germani părăsind localitatea. În 1739, pustnicul ce locuia la Ciclova a mutat icoana Sfintei Fecioare, din nou, în peştera în care se aflase în trecut, ascunzând aici şi unele obiecte scumpe ale bisericii. El a reuşit să salveze icoana, dar nu şi propria-i viaţă. După încetarea războiului cu turcii, populaţia a început să se întoarcă în localitate, găsind biserica neatinsă. La pelerinaje şi la mari sărbători sunt amintiţi acum, ca fiind prezenţi la Ciclova, călugării franciscani din Radna sau de la Caraşova, din apropiere.

După 1748, Ciclova va fi organizată ca filială a parohiei Oraviţa, iar mai târziu, în 1766, apare la Ciclova o „capellania localis”, ceea ce presupunea existenţa unui preot-capelan propriu în localitate. Direcţia Montană hotăra, în 1772, să nu mai plătească eremitului suma anuală de 50 de guldeni, acesta urmând să trăiască doar din donaţiile pelerinilor.

În acest scop a fost adusă şi icoana miraculoasă la locul pe care urma să fie ridicată biserica.

În anul 1777 s-a acceptat idea că e necesară construirea unei biserici, dar nu pe stâncă, ci pe un loc liber din sat, în apropierea capelei, în dreptul unei cruci de piatră „româneşti”. Locul era peste drum de vechea casă parohială, așa cum se hotărâse în unanimitate. Dar construirea bisericii pe stâncă, în locul capelei, după o legendă, ar fi fost hotărâtă în urma unei minuni: se spune că tabloul miraculos al Fecioarei Maria, după ce a fost scos din capelă, a revenit noaptea, pe căi inexplicabile, în vechiul ei loc, sus pe stâncă, unde era venerată și până atunci. Acest lucru a fost considerat un semn că biserica trebuie zidită pe stâncă. Ea va păstra spaţiul vechii capele ca loc al altarului, iar corpul central al noii biserici, precum şi un turn urmau a fi ridicate din temelie.

Primul preot romano-catolic a fost August Wendeschu. El care a adus multe îmbunătățiri edificiului, localitatea fiind deja atestată ca „locus gratiarum”, „loc miraculos”.

Dar în afara imaginii cu Fecioara Maria există aici și alte picturi religioase remarcabile: un tablou al Sfintei Ana, executat de pictorului Richard Puchta, în anul 1854, un altul al pictorului Rebernigg din Oravița, „Pescuitul Sfântului Petru”, care, din păcate, nici el nu se mai găsește în biserică.

Sfântul lăcaș a fost dotat și cu un pozitiv (o orgă de mici dimensiuni), construită în jurul anului 1800 la Timișoara, de Franz Anton Wälter. Doar cutia și câteva tuburi au mai supraviețuit vremurilor, cântările fiind acum însoțite de un armoniu.

În anul 1805 Ciclova a devenit parohie de sine stătătoare, pentru enoriașii din așezarea de lângă stâncă, primul ei paroh fiind Pr. Friedrich Moritz. Tot din acest an este atestată și casa parohială.

La data de 12 mai 1854 este consemnată „Minunea de la Ciclova”, când fetița Elisabeth Windberger a căzut de pe stânca bisericii și a scăpat cu bine, suferind doar câteva zgârieturi. Maria Ciclova este locul de pelerinaj al credincioșilor din localitățile catolice (croaţi, cehi, germani) din jur, care, în fiecare an, merg aici în pelerinaj, pe 2 iulie, 15 august și 8 septembrie.

Ca dovadă a faptului că buna înțelegere și conviețuirea multietnică și pluriculturală nu sunt vorbe în vânt, la Ciclova există și o mănăstire ortodoxă, la fel de interesantă.

Mănăstirea Călugăra este așezată pe Valea Ciclovei, fiind întemeiată în 1859, pe locul unei vechi chilii călugărești.

Bribeții ori bufenii veniți în mai multe valuri de peste munți, din zona Olteniei de nord-vest, și stabiliți în munții Banatului au avut la un moment nevoie de un loc de închinăciune al lor. Erau oameni harnici, care se ocupau deopotrivă cu agricultura și muncile industriale din manufacturi sau din exploatările forestiere ce asigurau cărbunele de lemn pentru forje, așa cum am amintit și în alte episoade.

La inițiativa și stăruințele ieromonahului Alexie Nedici din Ciclova Montană, bufenii zidesc, în anii 1860–1861, Mănăstirea Călugăra, așezând la temelia ei credința lor străbună, ca să fie pomenire în veci și altar de închinare pentru toți urmașii urmașilor lor, într-o vale cărășană cu străveche tradiție monahală și totodată mirenească.

O frumoasă și plastică descriere a locului unde a fost întemeiată Mănăstirea Călugăra o găsim într-o lucrare a arhim. Visarion Joantă:

„La 2 km spre răsărit de Ciclova Montană, de lângă orașul Oravița, izolată de zgomotele lumii cotidiene, în inima unor codri seculari, se află Mănăstirea Călugăra, adăpostită la picioarele unei stânci de aproape o mie de metri, numită „Stânca Rolului”, care se înalță deasupra ei ca un perete abrupt, sprijinind, parcă, tăriile cerului. Tăcerile gânditoare ale codrului și liniștea monahală care o înconjoară nu sunt tulburate decât de murmurul izvoarelor care coboară în jurul mănăstirii de pe povârnișurile dealurilor, strecurându-se, limpezi și răcoroase, printre stâncile de calcar. Greutatea urcușului ne duce cu gândul la Drumul Crucii Mântuitorului, la suferința și jertfa sa pe cruce, la patimile pe care El le-a răbdat pentru noi, oamenii. Însă, odată ajunși aici, avem impresia contopirii cerului cu pământul, bucuria raiului cu bucuria suferinței. Un peisaj mirific de legendă, de început de lume, unde te simți mai aproape de cer”.

Biserica mănăstirii este clasată ca monument istoric, cu codul LMI CS-II-m-B-11095.

Locul în care s-a zidit mănăstirea de astăzi a fost ales de săteni, care au fost martorii unei adevărate revelații petrecute cu foarte mulți ani înainte. În 8 iunie 1830, un păstor de capre din Ciclova Montană, pe nume Iancu Cârșovanul, a ajuns cu turma sa în seculara pădure de sub „Stânca Rolului”. În desișul acestei păduri, a asistat uimit la cântări îngerești nemaiauzite. Acesta a adus cele auzite la cunoștința consătenilor, care îndată au început un adevărat pelerinaj în pădurea de pe Valea Călugărului. La fața locului au fost aduse cruci și icoane, care au fost atârnate în copaci ca semn al evlaviei și credinței acestor oameni. Multe dintre aceste icoane au fost pictate de Mihail Popovici din Oravița.

Evident, au existat și alte semne ale lui Dumnezeu în acel loc sfânt, întrucât așa se poate explica explozia unui asemenea pelerinaj.

Dar despre marile minuni de pe valea Ciclovei și sfânta mănăstire Călugăra va veni vorba și în alte episoade ale periplurilor noastre pe cărări bănățene de ieri și de azi.