16.2 C
Timișoara
miercuri 1 mai 2024

„Viaţa e altceva decât o sumă de instincte sau puful unor recompense iluzorii”. Interviu cu criticul și istoricul literar Grațiela Benga

Graţiela Benga este istoric şi critic literar, cercetător ştiinţific la Institutul „Titu Maiorescu”, Filiala din Timişoara a Academiei Române. A publicat mai multe volume de autor, printre care Reţeaua. Poezia românească a anilor 2000 (2016), Victor Vlad Delamarina. Monografie (2017), Cu cărţile la vedere. O privire asupra literaturii marginilor (2015), Eliade. Căderea în istorie (2005) ş.a. Este autoarea ediţiilor critice Victor Vlad Delamarina, Scrieri. Poezii, proză, corespondenţă (2016) şi Virgil Birou, Scrieri (2019). A publicat numeroase articole, studii și eseuri în „Orizont”, „Philologica Jassyensia”, „Poesis International”, „Studii de ştiinţă şi cultură”, „Viaţa românească” etc. A fost distinsă cu Premiul Naţional „G. Bacovia” pentru Reţeaua. Poezia românească a anilor 2000 (2016); Premiul pentru critică literară şi eseu, acordat de Filiala din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (2016); Premiul revistei „Orizont” pentru critică literară (2015); Premiul Literar al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor (2005).

Robert Șerban: „Din cauza unor sforării, critica literară a pierdut din autoritate”, mi-a spus criticul Bogdan Crețu. Exagerează mai tânărul coleg? Chiar trag sfori criticii?

Grațiela Benga: Aş fi vrut să am argumente cu care să-l contrazic pe Bogdan Creţu pe o temă care mă întristează. Nu am. Oricine e atent la câmpul literar vede cu ochiul liber că autoritatea magnetizantă pe care critica literară o răspândea până pe la începutul anilor ’90 s-a disipat. Nu a dispărut cu totul, dar deteriorările dispozitivului ei nu puteau avea alt rezultat decât un produs vulnerat. Cred că sunt mai multe fenomene care au determinat deficitul de autoritate al criticii literare actuale. Răsfirarea din online, unde purtătorii de adevăr (inclusiv într-ale literaturii) sunt la tot pasul şi peste măsură de gureşi, e unul dintre ele. Defazajul metodologic şi obiectul inadecvat al discursului critic se adaugă şirului. Intrigile constituie o altă cauză. Să fim bine înţeleşi: criticul nu e o instanţă infailibilă. Ca tot omul, e supus erorii. Dar când transformă nerezonabilul în rezonabil, în mod repetat şi abil direcţionat, când îşi izolează gândirea şi o fereşte de verificarea prin întâlnirea cu altul, când cultivă o supuşenie dezonorantă înseamnă că se află deja în zona subteranelor. E pe un teritoriu dăunător nu doar pentru literatură, ci şi pentru natura sa umană — fiindcă îşi şubrezeşte rădăcinile etice. Pe scurt, Robert: nu ştiu cum trag sfori unii critici (aici subliniez deteminantul, faţă de generalizarea ta), însă, la cât de straniu şi polarizată arată lumea literară, mă îndoiesc că nu e mişcată, din afara scenei vizibile, şi de păpuşari pricepuţi să manevreze sfori. De fapt, criticii oglindesc şi ei policromia societăţii româneşti, cu toată agitaţia alunecoasă a culiselor ei. Nici mai mult, nici mai puţin.

R.Ș.: Pentru cine mai scrie criticul literar cronici și recenzii de carte? Mai există cititori care-și „reglează” lecturile după recomandările din revistele literare?

G.B.: Îţi spun pentru cine scriu eu cronici de carte. Pentru cine caută o îndrumare a gustului, fără să pretind că opţiunea mea e perfect coaptă. Pentru cine are nevoie să îşi exerseze, prin conectare şi comparare, relaţia cu cartea şi cu lumea pe care ea o deschide. Pentru cine simte trebuinţa de a verifica intensitatea subjugării sau, dimpotrivă, înciudarea provocată de o poveste. Pentru cei care, citind, îşi pun întrebări şi rămân interesaţi, totodată, de interogaţiile altora. Scrisul e o invitaţie la dialog — inclusiv cu mine însămi, în procesul formulării gândurilor pe marginea unei cărţi. E şi o formă de orgoliu, care îţi poate da brânci în curse primejdioase. Dacă mai există cititori? Există. Mulţi, puţin? Depinde la ce punct de referinţă te raportezi.

R.Ș.: O dată cu evoluția tehnologiei, multe meserii vor dispărea. Computerele vor înlocui, spun futurologii, medicii diagnosticieni (există, deja, computere de 4–5 ori mai exacte în stabilirea unui diagnostic — pe baza analizelor medicale — decât un medic). Ce, cine crezi că va înlocui meseria de critic literar?

G.B.: Cred că, aşa cum o cunoaştem astăzi, critica de întâmpinare va dispărea încet-încet. Poate va fi înlocuită de câteva cuvinte pe twitter sau de 10 litere într-un hashtag. Poate va lua o formă pe care nu ne-o închipuim astăzi, iar criticul, chiar şi sprijinit de analize cantitative sau modele computaţionale, va fi substituit cu totul de cine-ştie-ce algoritm, derivat din religia datelor. Un pic altfel vor sta lucrurile cu istoria literară, pe care nu o văd în pericol de dispariţie. Transformată? Desigur. E o întreagă dezbatere cu privire la ştiinţele umaniste în lumea academică de astăzi. Poate vom discuta despre asta cu altă ocazie.

R.Ș.: Vreau să o facem. Să ne întoarcem din istorie, în contemporaneiate. Care este compromisul literar pe care l-ai făcut și de care îți aduci aminte… clipind des?

G.B.: Uite, clipesc de două ori, dacă tot nu a apărut gestul acesta din partea altcuiva, la timpul potrivit. Îţi povestesc îndată. Scena e reală, iar rezultatul ar fi de-un comic derizoriu, dacă n-o fi mai degrabă rost de plâns amarnic. În urmă cu câţiva ani, am fost într-un juriu care, la una dintre secţiuni, căuta cu lupa o carte suficient de bună încât să merite premiul. Erau producţii slabe, deşirate la toate capetele. Am propus să nu acordăm premiul cu pricina, dar am aflat că regulamentul şi chichiţele administrative nu lăsau această opţiune. În final, am semnat procesul-verbal. Mi-a tremurat mâna şi am râs nervos, dar în final am aşternut o semnătură debilă. Jalnic, de-a dreptul.

R.Ș.: Cu cartea cărui scriitor ai greșit verdictul și de ce?

G.B.: Acu-i acu’. Vei crede că mă răsfăţ ca o elevă care, scoasă la tablă, îşi ascunde spaimele după un zâmbet pe care l-ar vrea candid şi îi iese cam nătâng. Sunt sigură că am dat-o în bară, însă acum nu-mi aduc aminte când şi unde. Ce pot să-ţi spun este că, atunci când am nimerit cu oiştea-n gard, a fost din cauza unui simţ care s-a tocit la un moment dat sau a mânuirii stângace a instrumentelor la îndemână. Cât o fi fost, prăpădul nu s-a lăsat declanşat de vreun cod de pornire tastat din afara întâlnirii mele cu cartea. Oricum, mă voi gândi serios la întrebarea ta şi-ţi voi da un răspuns limpede, cu toate datele ratării.

R.Ș.: De ce nu scrii și despre cărțile proaste? Nu trebuie criticul literar să fie neîngăduitor cu grafomanii și literatura de slabă calitate?

G.B.: Am scris şi despre cărţi proaste. E adevărat, mult mai puţin frecvent decât despre altele, cu doze variabile de reuşită. Cum sunt un soi de cronicar literar part-time, marea parte a străduinţelor mele se petrece pe alte paliere şi necesită alt tip de lecturi. În timpul pe care încerc să-l drămuiesc cât pot de bine nu încap şi cărţi execrabile. Dacă profesia de cronicar literar nu ar fi însoţită de altele (pentru că nimeni nu poate trăi din cronicăreală), altfel ar sta lucrurile. Dar mai e ceva: neîngăduinţa despre care vorbeşti se poate vedea nu numai în tăietura largă din urma bisturiului, ci şi în incizii laparoscopice. În sugestii. Sau chiar în tăceri. Ştii, explica Daniel Mendelsohn cum gândirea criticului intră într-un proces ce dezvăluie mecanismele de dezvoltare a raţionamentelor, dar şi modalităţile de operare a gustului estetic. Ceea ce criticul trebuie să reflecte în paginile sale ar fi mai degrabă o lecţie de gândire critică, decât să impună un verdict. Să ofere o judecată semnificativă, care să trimită gândul mai departe. Cam aşa văd şi eu lucrurile. Sau, cel puţin, încerc.

R.Ș.: E dificil să fii femeie în lumea literară românească? Sau, fiind o lume dominată (numeric) de bărbați galanți și curtenitori, cum sunt artiștii, e simplu?

G.B.: E mai uşor decât era în urmă cu 100 de ani, e mult mai greu decât ar putea să fie. Hai să vedem nişte exemple recente. În 1 iulie 2020, Institutul Cultural Român a lansat pe YouTube „Platforma discuţiilor literare”. A invitat scriitori, critici şi istorici literari, editori, care să vorbească despre fenomenul literar românesc şi tendinţele culturale europene. Printre cei cincisprezece invitaţi nu apare nici măcar un nume feminin. Nici unul — când sunt scriitoare care cunosc în profunzime piaţa ideilor şi fenomenelor literare actuale: Ioana Pârvulescu, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoş, Andreea Răsuceanu. Am dat doar câteva nume, aproape la întâmplare, însă acestea ar fi putut fi însoţite de multe altele. Mai departe: au fost gale naţionale de poezie fără nici o scriitoare invitată, când literatura română contemporană cuprinde poete recunoscute pe plan internaţional, traduse în mai multe limbi de mare circulaţie şi cărora li s-au decernat premii prestigioase. Altceva: manualele — când ar trebui să îi familiarizeze pe elevi cu o literatură care să-i trezească şi cu care să se identifice, pentru a le trezi apetitul de lectură — nu includ scriitoare. E o problemă gravă aici, fiindcă umanitatea e redusă la o rădăcină parţială. Nu judec toate aceste disproporţii din perspectiva cotelor de gen (criteriu total inadecvat într-o discuţie despre literatură), dar, pe de altă parte, cred că e incorect ca scriitoare cu opere convingătoare să fie lăsate în umbră, în favoarea unor autori repetitiv gonflaţi. Aşadar, lucrurile nu stau bine. Am asistat de multe ori la evenimente organizate de instituţii unde scena era, constant, ocupată exclusiv de domni care se pricep, întotdeauna, la toate. Inclusiv la literatură, deşi unii nu s-au ocupat niciodată de ea, iar alţii au pierdut orice contact cu metabolismul literar contemporan. Se închină mistic în faţa unor nume, ridică în slăvi rebuturi şi distrug pagini valabile, cu un discurs lăcrimos-discreţionar care nu admite replică. Frisonant. În timpul acesta, vedeam printre spectatori doamne ale căror preocupări profesionale le-ar fi îndreptăţit să expună un punct de vedere pertinent. Nu absolutist. Pertinent. Dar sunt ţinute în tăcere, că doar şi Telemah a trimis-o pe Penelopa în odaia ei, spunându-i că de cuvântări în spaţiul public se îngrijesc bărbaţii. E Odiseea, monşer, aşa că să nu o punem la îndoială. Avem o tradiţie în a face judecăţi de suprafaţă pentru a legitima o situaţie confortabilă. Dacă ar citi Odiseea cu atenţie, ar vedea ce face Penelopa din tăcerile şi ţesătura ei. Ei bine, în România sunt încă multe locuri care funcţionează pe axiomele autoîndreptăţirii, nu pe principiile efortului solidar, ale competenţei şi ale eticii. Bărbaţii galanţi şi curtenitori despre care vorbeşti, Robert, ascund nu o dată un misoginism mai mult sau mai puţin difuz. Sigur că sunt şi contra-exemple. Există şi spaţii în care precumpănesc dialogul autentic şi argumentele solide, nu autarhismul nucleelor de putere intrate în tradiţie. Când găsesc aceste perimetre împrospătate, trag aer în piept cu nesaţul celui abia scăpat de înec. E mare nevoie de regândirea paradigmei lui a fi împreună în umanitatea noastră. O regândire în profunzime şi în echilibru.

R.Ș.: Obișnuiți cu solitudinea, scriitorii nu prea s-au plâns de recluziunea din timpul pandemiei. Mai toți au scris, au citit, au privit pe geam, au visat. Ce cărți de recomandat şi altora ai descoperit în primăvara asta? La ce cărți ai scris în izolarea impusă de starea de urgență?

G.B.: Profesia pe care o am m-a făcut să trec de multe ori prin perioade de izolare. Am nevoie de solitudine, iar tăcerile îmi sunt esenţiale pentru aşezarea unor gânduri nelămurite. Nu duc dorul zgomotului şi furiei străzilor. La începutul pandemiei, mi-am permis câteva zile sabatice. Plăceri vinovate, din registre diferite (deşi oarecum legate prin acroşajul succesului), au fost Outliers, cartea lui Malcolm Gladwell, şi The Medici. Godfathers of the Renaissance, a lui Paul Strathern. Pe urmă m-am scuturat şi m-am reapucat de treabă, hăbăucă din cauza programului dat peste cap, care gravitează mereu în jurul nevoilor altora. Aşa că m-am trezit frumuşel dis-de-dimineaţă, când nici cocoşul încă nu cântase, să prind un pic de linişte. Şi m-am dus la somn când am apucat, tot la ore nesănătoase. Acum, dacă îmi ceri recomandări, aş spune că nimic nu se potriveşte situaţiei actuale ca Ilf şi Petrov. Să ne întoarcem, măcar în treacăt, la foiletoanele lor şi să privim apoi spre purtătorii de adevăruri etanşe, sau spre cei mereu preocupaţi de conspiraţii şi miracole. Cât despre cartea la care lucrez, uite, intru şi eu în mulţimea gălăgioasă a celor care vorbesc despre proiecte în derulare şi zic că am aproape o sută de pagini din ceea ce (sper) va fi următorul titlu trimis unei edituri. Mai am însă mult de lucru şi nu ştiu dacă va ieşi ceva căruia să-i dau vreodată bunul de tipar. Deocamdată, mă tot întreb dacă nu m-am pripit apucându-mă de ea, după care îmi trimit un zâmbet ironic în timp ce amestec gemul de piersici şi-mi zic că o voi scoate, cumva, la capăt.

R.Ș.: Ce poate învăța un om tânăr citind literatură? La ce-i folosește?

G.B.: Îi foloseşte la exerciţiul gândirii critice şi creativităţii, la forjarea capacităţilor de comunicare, la întărirea rezilienţei şi antrenarea adaptabilităţii. La formarea conştiinţei culturale şi sociale. Adică îi foloseşte la o bună parte din competenţele şi calităţile necesare în secolul XXI, după cum le-au determinat specialiştii de la „World Economic Forum”. Ce poate învăţa? Că viaţa e altceva decât o sumă de instincte sau puful unor recompense iluzorii. Că are şansa să treacă prin mai multe biografii prin cărţile pe care le citeşte, pentru că fiecare îi deschide o lume, îi schiţează cărări, îi sporeşte capitalul de întrebări şi resursele de posibile răspunsuri. Învaţă că, pe lângă exprimare, cuvântul înseamnă făptuire.

Interviu realizat de Robert Șerban

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

FOTO | Suma uriașă la care se ridică prețul unei mașini istorice. Cum arată vehiculul din trecut?

Câțiva timișorenii curioși și nostalgici s-au strâns la o șuetă în jurul unei mașini portocalii. Automobilul Dacia 1300 sclipea în soarele puternic. Deși este un...

Se împlinesc 61 de ani de la primul meci jucat pe Stadionul Dan Păltinișanu

Stadionul Dan Păltinișanu aniversează 61 de ani de la inaugurare. Primul meci s-a jucat în 1 Mai 1963, când s-a desfășurat turneul de inaugurare...

Citește și :