Două mari unde de șoc au ținut răsuflarea comunității internaționale în ultima săptămână: negocierile NATO – SUA – Rusia, respectiv revoltele din Kazahstan. Și graba cu care comentatorii de cartier s-au grăbit să dea verdicte acolo unde nici marii actori nu puteau prevedea prea multe detalii. Există o voluptate a evenimentelor dinamitarde, a întâmplărilor ieșite din comun care pot da măsura viziunii, înțelegerii, capacității de sinteză a unora atunci când își imaginează că pot lua istoria pe cont propriu. În esență, Rusia se simte amenințată de extinderea NATO către estul Europei și încearcă să reia controlul asupra fostului spațiu sovietic, așa cum nu se sfiește să-l numească în documentele recent lansate în spațiul public. Putere nucleară, țară cu cea mai mare întindere din lume, cu o armată numeroasă și cu înzestrări modernizate, afirmă că are nevoie de garanții de securitate. Desigur, în mentalul politic rus, faptul că țări cu care împarte o frontieră mai mult sau mai puțin extinsă au o altă orientare strategică reprezintă o amenințare, chiar dacă nu una militară. E lesne de înțeles cum eventuala consolidare a democrației în Ucraina ar avea un impact nedorit asupra forțelor politice de opoziție din Rusia și din numeroase țări asiatice încă aflate pe orbita Moscovei. Efectul bulgărelui de zăpadă asupra căruia avertiza Samuel Huntington încă din 1991 ar fi dovada peremptorie că schimbarea e posibilă, că merită, că trebuie făcută. Așadar, nu amenințarea militară este, de fapt, problema reală, ci vecinătatea cu o altă paradigmă politică, cu alte valori și principii este resimțită drept mult mai periculoasă. Ar fi lupta cu un adversar invizibil, în fața căruia propaganda oficială, tradițiile culturii politice sau imprecațiile naționalist-ortodoxe și-ar pierde mare parte din impact. De aceea, încă din anii ’80 ai secolului trecut, Moscova ar fi preferat înconjurarea frontierelor sale cu un brâu de state tampon, aparent neutre, sacrificate între democrație și autoritarism, între vest și est, într-o zonă gri, indecisă, fragilă, vulnerabilă, care să asigure legitimitatea unui anume discurs public.

Faptul că Ucraina și, într-o măsură, Georgia se pronunță mult mai articulat în favoarea unor instituții de tip occidental, a unor reforme și alianțe cu state din afara orbitei Moscovei a devenit o armă toxică de care președintele Putin a decis că e timpul să se scape. În cunoscuta manieră a atacului drept cea mai bună formă de apărare, Rusia a emis cerințe, ultimatumuri și reguli pe care americanii nici nu concepeau să le ia în discuție: retragerea forțelor militare și, mai ales, a capabilităților desfășurate de forțele NATO în Europa Centrală, semnarea unui acord ferm, în care să fie stipulat că nu va mai exista nicio extindere spre Est, astfel încât Ucraina și Georgia să fie respinse ferm de alianța militară, plus o serie de garanții militare ce se extindeau până la controlul rachetelor cu rază medie, respectiv a armelor nucleare. Un evantai destul de stufos spre a atrage atenția asupra presiunii cu care aceste aspecte sunt dezbătute la Moscova și, implicit, asupra nevoii de a fi luate în discuție cu celeritate. La orizontul „negocierilor” stătea, precum sabia lui Achile, perspectiva invadării Ucrainei, cu un deznodământ uman, teritorial, politic și al relațiilor de putere greu de digerat.

Între magia sărbătorilor de iarnă și gravitatea situației geopolitice nu părea să mai fie loc pentru niciun eveniment comparabil ca greutate strategică. Și totuși, în 5 ianuarie, fostul „lider al națiunii” kazace, Nursultan Nazarbaev, a fost demis din funcția de lider al Consiliului Național de Securitate tocmai de către președintele Kassym Tokayev, pe care el însuși îl desemnase succesor la conducerea țării. În stradă, mulțimea atacase deja importante instituții publice, armata primise ordin tocmai de la președinte să tragă în mulțime fără somație, pentru ca, în scurt timp, să sosească la Almaty câteva mii de soldați din forțele Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), un soi de NATO coordonat de Moscova, în cadrul CSI. Atât Vladimir Putin, cât și președintele Tokayev și-au exprimat satisfacția pentru faptul că ajutorul frățesc acordat prompt a îndepărtat elementele ostile, criminale și teroriste, organizate și trimise din exterior spre a destabiliza statul central-asiatic. Dincolo de standardul declarațiilor, se poate citi cu ușurință trimiterea la criza politică din Belarus, 2020, acolo unde CSTO nu a fost chemată, nu a intervenit, iar problemele au afectat grav imaginea și stabilitatea regimului de la Minsk.

Ceea ce cunoaștem deocamdată este că, sceptici, și negociatorii americani, și cei ruși au început totuși să depene fuiorul și au deprins gustul negocierilor, al pașilor mărunți, dar cerți. Neîncrederea reciprocă persistă, riscul de retragere din formatul de dialog stă pitit după ușă, dar delegația rusă a declarat deja că, oricum, nu intenționa să invadeze Ucraina, totul fiind o răstălmăcire răuvoitoare a politicienilor din Vest. Ca urmare, americanii „și-au permis” să-și explice pozițiile, nu pentru că ar fi fost dificil de pătruns de către diplomații de carieră ai Moscovei, ci în căutarea unor puncte de compromis. Acestea ar fi amplasarea rachetelor cu rază medie de acțiune, modalități de a stabili reciproc limite ale exercițiilor militare, sub aspectul amplorii și scopului acestora, sau concluzia, deja formulată în discuția telefonică a celor doi președinți, Joe Biden și Vladimir Putin, că nimeni nu poate câștiga o confruntare nucleară. Este un  veritabil război psihologic, în care tatonarea, instalarea unor ancore de observație, dacă nu de dialog, e mai importantă decât rezultatele răsunătoare pe care le așteaptă presa. Și totuși, mai circulă doi elefanți prin cameră, spre a folosi o expresie atât de uzitată în cercurile analiștilor politici, spre a desemna actorii politici a căror substanță e greu de cuantificat, dar a căror prezență pe tabla de joc e indubitabilă. Cei doi „intruși” sunt Ucraina și, iată, Kazahstanul. Vom spune câte ceva despre ei, pentru ca, apoi, să invităm pe toată lumea la masă.

Ucraina

            Țara cu care România are o linie de graniță foarte lungă, dar de care o leagă mai curând idiosincrazii, multă ignoranță și resentimente generate de alții, însă abil înfiltrate în metalul colectiv, joacă, în comentariile de nivel mediu și submediocru, rolul personajului negativ, vinovat și blamabil. Este, aici, bucuria Moscovei, care nu are nevoie de o bună imagine a Kievului în regiune. Să recunoaștem, cărțile noastre de istorie sunt, oricum, partizan scrise, cu informații trunchiate din neștiință sau din nepăsare, cu accente puse strâmb și obloane trase acolo unde ar trebui deja să avem clarificări. Ni se spune că este un stat artificial, că, în urmă cu sute de ani, exista Rusia Kieviană, că Ștefan cel Mare, și Cantemir, și Cuza. Iar dacă replicăm cu faptul că, similar, România, în granițele ei de azi, nu a existat nici pe vremea lui Ștefan, nici a lui Lăpușneanu, acuzele se țin lanț. Mult mai onorabil ar fi să vedem că, așa cum România își revendică un teritoriu și o identitate de la 1918, la fel Ucraina (și țările Baltice sau Belarusul) au a reciti Tratatul de la Brest Litovsk, din 3 martie 1918 prin care i-a/le-a fost recunoscută independența. Este heterogenă? La fel și România, și Polonia, și chiar Cehia. Este un stat multinațional? Da, asemeni mai tuturor statelor contemporane. În loc de a judeca Ucraina cu măsura secolului al XIX-lea, mult mai decent ar fi să ne raportăm la ea așa cum ne-am dori să fie luată în considerare România, de pildă. Și, spre cinstea lui, președintele Zelenski a cerut ca țara sa să fie invitată la negocieri, atâta timp cât se discută soarta Ucrainei, să fie ascultată vocea națiunii sale și să-i fie respectate drepturile ce decurg din legislația internațională. Din fericire, negociatorii americani au preluat ideea și au precizat că nu vor discuta aspecte ce țin de teritoriul sau apărarea Ucrainei decât în prezența acesteia. Spre dezamăgirea unei bune părți a lumii democratice, summit-ul virtual al miniștrilor de externe NATO a declinat orice opțiune de a defini aria de competență defensivă ca incluzând teritoriul Ucrainei, câtă vreme „nu o poate apăra”. Este onest să spui nu atunci când ești conștient că nu poți, dar când asta vine după garanțiile de securitate oferite Kievului în 1994 pentru a renunța la arsenalul nuclear moștenit de la URSS (atunci, al treilea din lume!), când ai făcut o promisiune de integrare în 2008, iar acum țara este în pericol, lucrurile arată cam șifonat. Să sperăm, însă, că se va instala un al treilea microfon, iar compromisul va avea sorți de izbândă. Nu știm dacă avertizările cu sancțiuni economice fără precedent împotriva Rusiei au fost cele care au mai echilibrat situația sau ne-am aflat într-un punct fierbinte al unui conflict pur declarativ, dar, pentru moment, negocierile țin situația sub control.

Kazahstanul

            Se știe că este o țară cu o întindere foarte mare în Asia Centrală, că este un loial aliat al Moscovei și un adevărat „petro-stat”, cel puțin după obținerea independenței în 1991. Și tocmai am menționat două elemente-cheie: resursele și orientarea politică. Resursele energetice și de materii prime au atras investitorii străini, chinezi și americani, în competiție directă cu cei ruși, aflați acolo cumva din epoca sovietică. Iar dimensiunea frontierelor cu Rusia și China, precum și religia dominant musulmană nu ar califica țara pentru un parcurs occidental. Cu toate acestea, forța de atracție pe care o au firme precum Exxon Mobil și Chevron, care au investit zeci de miliarde în vestul republicii, nu poate fi negată. Nici interesul ca regimul politic să fie unul stabil si predictibil pentru ca, cel puțin economic, să vorbim despre o prezență rentabilă. Trebuie totuși precizat că, în 1991, atunci când Ucraina aproba prin referendum ieșirea din URSS și, apoi, prin semnătura președintelui Leonid Kravcuk, consfințea această opțiune, Kazahstanul a fost ultima dintre republicile sovietice care si-a declarat independența, practic rămânând în afara jocului. Președintele Nazarbaev, însă, a înghițit momeala lui Mihail  Gorbaciov, care i-a promis poziția de prim-secretar al PCUS dacă reface Uniunea, astfel născându-se CSI, o formulă pe cât de artificială, pe atât de utilă ideologic și psihologic. Țările Asiei Centrale, lipsite de tradiții etatice independente, de instituții și cultură politică proprie, aveau nevoie de umbrela care s-a numit CSI, spre a nu cădea în gol. Așadar, nu avem precondițiile unei revoluții democratice, însă prezența formelor occidentale a ridicat, cu siguranță nivelul de trai, așteptările și înțelegerea unei părți a populației. În planul tranzițiilor spre democrație se vorbește despre mai multe valuri: unul, în secolul XIX, odată cu răspândirea sufragiului universal pentru bărbați, dominat de idei liberale; al doilea, imediat după cel de-Al Doilea Război, sub impulsul țărilor câștigătoare, apoi cel de-al treilea, „catolic”, acoperind tranziția Portugaliei și a Spaniei, a țărilor Americii Latine și a unor țări asiatice, culminând cu Europa Centrală a anilor ’80; valul patru ar corespunde Primăverii Arabe, coordonat fiind de filonul sunnit sau chiar secular al islamismului; și, un posibil val cinci, al fostelor republici sovietice. După cum precizează istoricul Mikola Ryabcuk, schimbările portocalii sau revoluția garoafelor din Ucraina, Kyrgyzstan sau Georgia ar fi, încă, „povești neterminate”, ele având nevoie de consolidarea noilor instituții și de generalizarea domniei legii ca regim dominant. Este posibil ca, pe calea contagiunii (path dependence), să vedem, acum, Kazahstanul intrând în această galerie de țări, pentru că simpla sesizare a oportunității de schimbare sau a riscului de a rămâne captivi regimului autocratic al lui Nazarbaev, laolaltă cu discrepanțele între nivelul economic al regiunilor cu investiții occidentale și cel al restului țării să fi produs un declic. Nu știm dacă, la nivelul elitei politice naționale, există această opțiune fermă a reformei, dar Ucraina e posibil să acționeze ca exemplu. Sau ca avertisment. Țara care, practic, nu a dorit nicicum ieșirea din URSS ar putea formula acum, în acord cu Kievul, o opoziție de care Moscova, pe drept cuvânt, nu avea nevoie. Dar e greu de spus dacă mai poate să-și mențină influența doar sub controlul armelor sau am putea asista la o primenire a culturii politice aptă să mențină harta, dar să urnească lucrurile. Până la urmă, probabil că aceasta e dilema istoriei: harta celor mici sau interesul celor mari? Acum, că hărțile contează tot mai puțin, putem așeza demnitatea oamenilor în locul unui desen pentru a evalua ce contează mai mult: oamenii sau nostalgiile geostrategice? Rămâne să vedem începând chiar cu săptămânile viitoare.