„Un scriitor adevărat e neliniștit de calitatea sa de martor”. Interviu cu scriitorul Ioan Mihai Cochinescu

939

Ioan Mihai Cochinescu (n. 16 aprilie 1951, Timișoara) este prozator, scenarist și regizor de film, artist fotograf și muzicolog. A absolvit Liceul de Muzică „Ion Vidu”, iar apoi, în 1974, Universitatea Națională de Muzică din București, Facultatea de Compoziție-Muzicologie. Doctor în muzică (estetică) al Universității Naționale de Muzică din București cu teza „Barocul muzical venețian ilustrat prin creația și personalitatea lui Antonio Vivaldi”, 2005). A publicat mai multe cărți de beletristică. În prezent, Ioan Mihai Cochinescu este profesor de estetică și pian la Liceul de Artă din Ploiești.

Robert Șerban: Sunteți un intelectual cu preocupări și talente multiple: muzică, literatură, fotografie, film. Cum ați reușit să gestionați diversitatea aceasta de interese pentru arte? Care a fost prima dintre ele?

Ioan Mihai Cochinescu: Ideea de a fi scriitor mi s-a părut fascinantă încă de când aveam vreo cinci-șase ani și îl vedeam pe fratele meu, Nicolae, mai mare cu unsprezece ani decît mine, compunând poezii cu un aer grav, meditativ, legănându-se încet pe scaunul din fața mesei din dormitor și privind înspre plafon, cu mâinile la ceafă, ca și cum acolo s-ar fi aflat sursa misterioasă a inspirației sale. Cu toate acestea, n-am reușit să scriu poezii niciodată, în schimb am compus mici povestioare tot în acea perioadă de aur a copilăriei. Așadar, aceasta a fost prima dintre arte care m-a atras, irezistibil: arta de a născoci povești. Și am rămas, iată, fidel acestei pasiuni. Muzica a fost mai curând urmarea unui îndemn al mamei, ea și-ar fi dorit foarte mult să cântăm la instrumente muzicale toți cei patru copii. E foarte adevărat că, la fel ca mulți alți copii, eu cântam aproape tot timpul melodiile în vogă pe vremea aceea, pe care le ascultam la bătrânul nostru radio Telefunken care avea un ochi fosforescent, verde, numit „ochiul magic”. Deși pe la șase ani am fost înscris la vioară la sigura școală de muzică din Timișoara care își avea localul într-o fostă mânăstire franciscană de pe strada Ungureanu, adevăratul instrument fabulos a apărut în casa noastră un pic mai târziu: un pian cu coadă imens, care ocupa aproape toată sufrageria. Contactul cu lumea filmului artistic s-a petrecut mult mai târziu, în perioada liceului, iar fotografia artistică și mai târziu, după terminarea facultății, când am devenit profesor în Ploiești.

R.Ș.: Să faci muzică de performanță, încă din copilărie, înseamnă să renunți la zone ale jocului pe care vârstele mici le au în proprietate”. Ați făcut muzică încă din clasa I, până în ultima de liceu. Cum a fost această perioadă, privită acum, din perspectiva maturului?

Cochinescu (3)

I.M.C.: Numai cine a studiat temeinic un instrument muzical începând de la o vârstă fragedă poate înțelege cu-adevărat diversitatea acelor frustrări amintite de dumneavoastră, cum ar fi renunțarea la jocurile copilăriei, care se împleteau cu micile victorii, micile succese ocazionate de audițiile frecvente școlare și mai apoi cu sentimentul că aparții unui univers special sonor, care opera cu un alt tip de sistem de comunicare numit de toată lumea „muzică”. Profesorii de vioară erau pe-atunci foarte severi, violent de aspri. Urmau modelele absolut oribile ale educației muzicale prin supunere oarbă, prin bătaie, moștenite încă din vremea barocului, din vremea lui Mozart sau Paganini. Mai pe scurt, „bătaia era ruptă din rai”, aceasta era mentalitatea vremii, așa că unui elev care se prezenta la oră nepregătit trebuia să i se aplice o corecție pe măsură, fie cu palma, fie cu o linie de lemn sau chiar mult mai rău (unii dintre colegii mei îmi povesteau terifiați că erau bătuți cu sălbăticie, uneori). Primul meu profesor de vioară era și el un profesor dur, foarte, foarte sever. Nu era de mirare că mergeam cu teamă la orele de vioară. Din fericire însă, coșmarul acesta a luat sfârșit odată cu transferul meu la un alt profesor care s-a dovedit a fi un om blând, înțelegător, dotat cu mult simț pedagogic și cu o vastă cultură generală. Se numea Daniel Gyorgyevits. Cânta nu numai la vioară ci și la chitară clasică. Picta și desena în manieră impresionistă, absolut impecabil. Avea acasă la el un aparat foarte vechi de proiecție de filme care m-a fascinat cu aceeași putere cu care mă fascinau poemele fratelui meu. El mi-a dat să mănânc prima banană din viața mea, din care am mușcat cu tot cu coajă, ceea ce pe de-o parte l-a amuzat, pe de alta l-a întristat și mi-a explicat apoi amănunțit ce este acel fruct și cum se mănâncă. Ceva mai târziu, în aceeași școală, am învățat să cânt la pian, apoi primele noțiuni de armonie, contrapunct și compoziție muzicală, cu profesorul Ion Brudașcă. Cu toate aceste multiple preocupări artistice, eu mă consider doar scriitor. Dar n-aș fi reușit să scriu nici măcar un singur rând din tot ceea ce am scris (fie și-atât de puțin), dacă n-aș fi avut șansa să am în preajma mea asemenea oameni care mi-au deschis mintea, sufletul, spiritul.

R.Ș.: Când s-a petrecut contactul cu literatura și cu scrisul?

I.M.C.: În momentul în care, pe la vreo 12-13 ani, aflându-mă într-o vacanță de vară la fratele meu Nicolae și soția sa Vivi, ei mi-au interzis să mai citesc cărți multe și proaste și mi-au pus în brațe tomuri întregi cu literatura mare rusă, cu literatura franceză, engleză, americană, germană. Acesta poate fi socotit un fel de moment 0. Era un uriaș salt de la literatura proletcultistă, impusă de programa școlară a epocii, de la literatura sovietofilă, de la cărțile de aventuri cu personaje pozitive și negative la Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Dickens, Balzac, Thomas Mann, Hemingway, Antoine de Saint-Exupery, Kafka, Marquez și mulți alții. Am scris nuvele și schițe, unele au fost și publicate în reviste pentru copii, altele în revista „Argeș”.

R.Ș.: Romanul dumneavoastră de debut, Ambasadorul”, are o stranie istorie a apariției, fiind oprit de cenzură la sfârșitul anilor 80 și ieșind de la tipar abia în 91. De ce așa târziu?

I.M.C.: Pentru că editorii se confruntau cu o cruntă criză a hârtiei pentru tipărit cărți, ziare și reviste, în primii ani de după revoluția din 89. Chiar și prima ediție a „Ambasadorului” avea copertele din hîrtie de 90 de grame, nu din carton. Interiorul era din hîrtie de ziar. Imprimarea se făcea la tipar înalt, cu litere de plumb, cum se spune. Asta era situația pe-atunci. Tirajele erau încă foarte mari, de pildă pentru „Ambasadorul” se estima la ancheta difuzorilor de carte din toată țara o cerere de peste 100 de mii de exemplare (scriitorul Florin Iaru a detaliat aceste realități într-o emisiune tv a neuitatului Iosif Sava, „Serata muzicală tv”). În cele din urmă s-au tipărit 12 mii de exemplare. Astăzi un asemenea tiraj aproape că nu mai există. Un roman apare în zilele noastre de regulă în cel mult 1000 sau 1500 de exemplare. Romanul meu „Ambasadorul”, deși a apărut cu o oarecare întârziere, a fost foarte bine primit de critica literară. Eram un cvasi-anonim, și totuși au apărut rapid peste 40 de cronici favorabile în cele mai importante publicații de cultură din România, semnate de cei mai importanți critici și istorici literari ai momentului. De exemplu, Monica Lovinescu a consacrat o emisiune întreagă romanului meu la cunoscutul și îndrăgitul post de radio Europa Liberă. O serie de personalități marcante ale culturii noastre, de academicieni valoroși, au ținut să fie prezenți la lansare și au vorbit cu multă căldură despre acest roman. Așa se explică faptul că în 1992 romanul meu „Ambasadorul” a obținut Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul „Liviu Rebreanu”. Nici în ziua de azi nu-mi explic totuși de ce, după un asemenea succes și cu o mediatizare atât de favorabilă, „Ambasadorul” nu a fost tradus niciodată în vreo limbă străină (deși subiectul cărții este cît se poate de „internațional”, ca să zic așa: o incursiune în cultura rusă, chineză, europeană, a veacului al XVII-lea, prilejuită de călătoria în China a unui cărturar român, ambasador pe-atunci al Rusiei imperiale) și nici promovat în străinătate. A fost pur și simplu dat uitării.

Cochinescu (4)R.Ș.: Ați publicat puține cărți de beletristică. Mai ales că erați un debutant strălucit, de la care lumea literară, dacă nu chiar și a cititorilor, așteapta un flux… epic.  Ce s-a întâmplat?

I.M.C.: Nu sunt un scriitor prolific. Acesta este adevărul. Dar nici nu cred că scriitorii de zece rafturi de cărți (sau mai multe) sunt valoroși iar ceilalți, cu numai câteva la activ, sunt mai puțin valoroși. Aș putea să dau multe exemple de scriitori universali absolut geniali, care au scris cel mult două sau trei cărți memorabile, dar n-aș vrea să stârnesc vreo polemică legată de vreo ierarhizare, tocmai pentru că eu nu sunt adeptul clasamentelor sau a competițiilor în creativitatea umană. În afară de aceasta, ar fi o enormitate și chiar o lipsă de bună cuviință să mă așez în vreun fel alături de giganții lumii în materie de literatură. Mă felicit că am reușit să nu scriu foarte mult după acel succes al romanului „Ambasadorul” tocmai pentru că filosofia mea despre rostul artei nu are nimic de a face cu cantitatea ci, desigur, cu calitatea. Un scriitor adevărat nu stă la taclale, nu sporovăiește, nu născocește de dragul de a fi faimos, de a se făli cât este de deștept și de talentat, de a fi premiantul clasei, de a lua premiul Nobel. Un scriitor adevărat e neliniștit de calitatea sa de martor. Vede ce se întâmplă în jurul său și simte cum, pe nesimțite,ceea ce se întâmplă îl poate construi. E înfricoșat de această perspectivă, își dorește să se autodefinească, să priceapă, să transmită emoții, să fie folositor. Dau un singur exemplu (pur subiectiv): Mircea Cărtărescu este un scriitor excepțional, genial, cum inspirat l-a definit Gabriel Liiceanu, tocmai pentru că este continuu autoscopic. Forța construcției lui din „Solenoid” constă în puterea de seducție prin care ne transmite neliniștile sale ca fiind propriile noastre neliniști, pe care fie că le-am ignorat, fie că le-am uitat, dar care nu ne-au uitat ele pe noi. E firesc să existe un orizont de așteptare al cititorilor legat de un scriitor care a scris și scrie cu-atât de multă onestitate, sinceritate și dăruire ca mine. Presupun că, în ceea ce mă privește, am așteptat cu răbdare și foarte multă încredere momentul în care să pot transmite cât mai adecvat ceea ce am acumulat în toți acești ani, tot ceea ce am asimilat, am înțeles și am sintetizat chiar. Cred că a fost un foarte bun exercițiu faptul că am scris între timp eseuri și lucrări de cercetare în domeniul muzicologiei, în domeniul barocului muzical, al esteticii. Cred că o provocare reprezintă și faptul că am publicat recent cîteva cărți pentru copii („Micul venețian”, „Oul care zboară”, Editura Didactica Publishing House) și că voi mai scrie și altele, în colaborare cu artistul vizual Sidonia Călin, care contrapunctează perfect micile mele texte prin atât de sensibilele sale ilustrații.

R.Ș.: Care vă sunt cărțile și autorii preferați? Ce muzică ori compozitori ați recomanda fără să ezitați? Care sunt cele trei filme de care nu vă plictistiți? Cum se numește fotograful care vă place cel mai mult și de ce el?

I.M.C.: Shakespeare, Dostoievski, Cehov, Thomas Mann, Antoine de Saint-Exupery, Marquez. Aceștia sunt autorii mei preferați iar cărțile pe care le îndrăgesc sunt tocmai cele scrise de ei. În muzică preferințele mele se îndreaptă spre Antonio Vivaldi, cel care l-a inspirat pe însuși Johann Sebastian Bach. În fiecare zi cânt la pian preludiul nr. 1 de Bach în Do major, care este o chintesență a forței de comunicare matematic-emoțional-spirituală a muzicii. Mozart, Chopin, Rahmaninov, iată încă trei repere pur subiective. Sergiu Celibidache a fost dirijorul de la care am învățat filosofia muzicii. În domeniul fotografiei sunt copleșit de peisajele lui Anselm Adams, în domeniul filmului de Andrei Tarkowski, Luis Bunuel și Akira Kurosawa. Nu m-am plictisit niciodată revăzând filmele mute ale lui Charlie Chaplin, filmele lui Antonioni („Blow-up”, „Deșertul roșu”, „Aventura”) și toate filmele în care interpretă este Audrey Hepburn.

Cochinescu (2)

Foto: Natalia Ciobanu și Sidonia Călin

LĂSAȚI UN MESAJ