Avea exact 25 de ani atunci când Ceaușescu căzuse de la putere. Era un bărbat tânăr și puternic, după standardele acelor vremuri, când oamenii se căsătoreau la o altfel de vârstă, iar unii aveau deja și copii. Chipul lui, pe care se obosi, împins de un soi de nostalgie amară, să-l privească în fotografia făcută chiar în zilele fierbinți din acel decembrie, arăta curat, senin și brăzdat de un zâmbet viril. Poza nu dezvăluia, firește, și restul corpului, însă el știa prea bine că era trupul unui june înalt, de peste un metru și optzeci de centimetri, cât se poate de atletic câtă vreme făcuse câțiva ani sport de performanță la unul dintre cluburile de handbal din cenușiul, pe atunci, oraș din câmpie. Colegii din echipa de handbal a universității, pentru care a jucat vreme de două sezoane în prima ligă, îl strigau, adesea, „Moser cel mic”, fapt ce-l fericea la culme, pentru că, pe atunci, la finalul anilor ’80, numele fostului mare handbalist al Politehnicii Timișoara încă provoca emoții serioase printre iubitorii acestui sport.

Câștiga bine de pe urma carierei sportive, mergea des inclusiv în străinătate, o rara avis pentru oamenii de rând din vremurile acelea.

Odată, se întâmpla prin toamna lui 1987, își aduse aminte perfect lucrul acesta, se afla cu echipa în Germania Federală, undeva în Bavaria, când, la capătul meciului disputat cu Regensburg, s-a trezit abordat discret de un oficial al clubului german.

Fără a fi văzuți de nimeni din anturajul românesc, tipul respectiv, care s-a prezentat drept managerul sportiv al echipei locale, i-a spus cu o voce scăzută că l-ar vrea la ei în formație.

„Știu că e greu să iei această decizie în câteva clipe, însă antrenorul și cu mine te-am urmărit în acest turneu și suntem hotărâți să te transferăm, firește, în pofida voinței autorităților din țara ta, la noi. De altfel, anul acesta avem planuri mari, inclusiv să jucăm în cupele europene”, l-a încurajat oficialul bavarez. Neamțul aflase că vorbea binișor limba germană, acest detaliu având, pe lângă calitatea sa sportivă, o greutate specială.

„Mai știm că acasă ți se spune «Moser cel mic»”, îi mai aruncă, clipind complice cu ochiul drept, neamțul, care, brusc, se porni să râdă sănătos. Imediat, bătându-l, cu un gest de apropiere sinceră, pe umeri, a continuat: ,,Aici, în Germania, știm bine ce handbalist a fost Hans Moser, dragul meu”, l-a asigurat bătrânul manager sportiv german.

Nu s-a întâmplat nimic atunci și nici în ceilalți ani până la momentul finalului lui ’89, deși a stat serios în cumpănă, în zilele acelea, dacă n-ar fi cazul să rămână, totuși, fraudulos, în Germania.

„Nu a fost să fie”, și-a zis,  iar apoi privirea sa stărui, de astă-dată, pe o fotografie alb-negru, făcută cel mai probabil un an mai devreme, prin ’86.

În poză zâmbeau două chipuri fericite, al său și al iubitei lui, Margareta, în fapt motivul adevărat pentru care a refuzat să rămână, un an mai târziu, la clubul bavarez.

Știa prea bine că, deși în jurul său roiau multe fete frumoase, iar în Germania lucrurile nu ar fi stat deloc diferit, nu era în stare să renunțe la acea fată pe care o iubea ca pe propria lui piele!

Margareta era nu doar o fată de o frumusețe care te făcea să suferi instantaneu atunci când o vedeai, dar mai avea și multă minte, fiind studentă la secția de limba engleză a facultății de litere din orașul din câmpie.

S-au iubit câțiva ani, însă totul avea să se sfârșească între ei la un an după prăbușirea vechiul regim, când nimic nu mai avea să semene cu anii de dinainte.

A pus totul pe seama faptului că decisese să renunțe la cariera sportivă tocmai atunci când mai toți foștii lui coechipieri plecaseră, care încotro, pe la diverse cluburi din Vest.

Momentul în care i-a spus Margaretei acest lucru a făcut-o pe fată să ia decizia, șase luni mai târziu, să-l părăsească subit, alegând ea însăși să plece în Franța, acolo unde s-a și căsătorit rapid cu unul dintre acționarii de la L’Oreal!

Deși nu a spus nimănui multă vreme, știa prea bine că rana suferită la talpa piciorului drept, în noaptea aceea neagră și pătată de mult sânge nevinovat din Decembrie 1989, îl făcuse să înțeleagă că nu va mai fi niciodată interul dreapta care-i vrăjise, cu doi ani înainte, pe șefii de la Regensburg.

Se întorcea din oraș, când, la scurt timp după ce a părăsit grupul de câteva sute de oameni care încă mai demonstrau la ora aceea în piața centrală a orașului, a simțit acea arsură puternică deasupra tălpii de la piciorul drept.

„La naiba, blestemații ăștia m-au nimerit tocmai pe mine”, s-a gândit imediat după ce reușise să ajungă la mașina parcată în apropiere.

L-au tratat rapid medicii chirurgi de la spitalul județean, unde l-a dus imediat doctorul de la club, al cărui chip se făcuse alb ca varul în clipa în care l-a văzut în pragul ușii sale, la ora aceea târzie din noapte.

Se gândi acum că tot ce-a urmat după a fost ca într-un film prost, fără niciun final fericit.

Anii în care s-a lansat în afaceri cu câțiva dintre foștii ofițeri de securitate care îi păzeau pe ei, pe handbaliști, atunci când plecau în străinătate, cele două casnicii destrămate, cei doi copii pe care îi vedea atât de rar, l-au determinat să facă acel pas.

Cu un an în urmă a lichidat totul în urma sa, retrăgându-se pentru totdeauna în cabana de la munte, construită pe „vremea când era încă tânăr, frumos și fericit”.

Expresia asta nu va putea să o uite niciodată, deoarece îi aparținuse femeii pe care o iubise mai mult decât pe „propria lui piele”.

Femeia aceea era, desigur, Margareta, care — după ce l-a sărutat direct pe gură — avea să-i spună acele cuvinte atunci când o reîntâlnise, douăzeci de ani mai târziu, întâmplător, în orașul poveștii lor de dragoste.