Se spune că politica este jocul Marilor Puteri și că celelalte popoare sunt, cumva, la mâna primelor. Dar nici Marile Puteri nu pot interveni independent de celelalte, fie că vorbim despre susținere, fie de conflict. Ceea ce, recent, a fost afirmat de președintele Vladimir Putin, anume că niciun stat nu mai este, azi, cu adevărat independent căci trăim într-o lume interdependentă, este valabil mult dincolo de contextul restrâns în care s-a pronunțat! Planeta nu (mai) este atât de întinsă încât să se poată crede cineva un Robinson Crusoe singur pe vreo insulă; și nici timpul nu ne mai permite să navigăm săptămâni întregi în căutarea soluțiilor sau a dialogului! Dimpotrivă. Interdependența ne-a atașat în asemenea măsură pe unii de ceilalți, încât dependența este cuvântul de ordine. Sigur că el nemulțumește, limitează și restructurează relațiile dintre state. Dar, în afara lui, nu mai există realitate politică! Tocmai faptul că atâtea mișcări naționaliste promit azi — ca întotdeauna — in/dependență și libertate dincolo de politic probează presiunea sub care ne-a împins jocul interdependențelor ca și neputința noastră de a mai evada.
Câteva evenimente au avut loc recent în Europa central-nordică, aparent fără legătură, dar, pe fond, legate strâns în jurul istoriei, tradițiilor, temerilor și ambițiilor politice. Toate ingredientele spectacolului au fost puse la lucru pentru a ne oferi câteva poze de familie, strângeri de mână și declarații de bună amiciție. Iar dincolo de ele, realitatea nu tocmai încurajatoare! Președinții Rusiei și Belarusului au avut o întâlnire bilaterală încheiată cu o declarație care a ridicat, aproape instantaneu, tensiunea în cancelariile interesate: actuala uniune statală dintre cele două state ar putea conduce, în scurt timp, la integrarea Belarusului în Federația Rusă. În mai puțin de o săptămână, președinții Lituaniei și Poloniei s-au întâlnit la Varșovia pentru a discuta întărirea parteneriatului în materie de apărare și securitate; au vizitat, împreună cu președintele Ucrainei, brigada mixtă lituaniano-polono-ucrainiană, „Marele Hatman Kostiantyn Ostrogski — LITPOLUKRBRIG”, și apoi au sărbătorit 450 de ani de la realizarea Uniunii de la Lublin, între Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei (1569). Nu suntem în măsură să speculăm nicio corelație între seturile de evenimente, dar, cum ele au avut loc la un interval de timp foarte scurt și au vizat acelați spațiu geopolitic, le prezentăm împreună. Viitorul ne va spune dacă a fost o coincidență sau un răspuns politic realist, pregătit și articulat.
Uniunea de la Lublin
Două state înfloritoare deja la mijlocul sec. al XVI-lea, Lituania și Polonia, se aflau, totuși, în bătaia mișcărilor istorice și militare, la întretăierea zonelor de penetrare a mai multor religii și denominații și, mai ales, la frontiera între etape diferite de modernizare politică. Beneficiind, deja, de o identitate bine definită și de o economie înfloritoare, datorată tocmai așezării pe hartă, cele două state reușiseră să atingă o cultură instituțională extrem de evoluată pentru acea vreme. Simbolul libertății comunitare, dar și individuale, statutul special al aristocrației, dar și toleranța etnică și religioasă au permis așezarea a numeroase comunități pe teritoriul lor, însă au și atras atenția puterilor din jur asupra unei ținte de cucerit și ocupat. Atunci când liderii celor două state, Ducatul Lituaniei și Regatul Poloniei, au știut să stea alături, armatele reunite au respins atacurile Cavalerilor Teutoni (1410, celebra bătălie de la Grunwald), au ținut sub control Cavalerii Cruciați și, mai ales, și-au apărat drepturile și libertățile într-o formulă de liberalism avant-la-lettre. Cu toate acestea, diferența numerică între nobilii celor două țări, interesele personale, îndeosebi cele de natură economică, au întârziat unirea politică, menținând, vreme îndelungată, două state puternice într-o vecinătate relativ pașnică.
Dar insulele politice au ajuns tot mai aproape unele de celelalte, astfel că amenințările externe au bătut la granițe și, nu de puține ori, au forțat frontierele. Lor li s-au adăugat și pretențiile teritoriale asupra unor teritorii ce azi aparțin Ucrainei, precum Podlahia, Volhynia și Kievul. Apoi, din ce în ce mai pregnant, atacurile Moscovei. Ca urmare, nobilii, dar și mințile luminate din ambele state au determinat încheierea Uniunii de la Lublin, sub forma unei confederații între Ducatul Lituaniei și Polonia, ulterior între regiuni cu o largă autonomie și altele strict dependente de Varșovia. Problema drepturilor nobiliare a jucat, și ea, la ruleta istoriei, dar nevoia apărării comune a impus, în cele din urmă, consolidarea Marelui Ducat și persistența lui pe hartă timp de aproape două secole.
Se impune să adăugăm faptul că, deși populate de comunități foarte diferite lingvistic și religios, cele două țări, iar, ulterior, Uniunea, s-au așezat pe hartă mult înainte de apariția naționalismelor și a conflictelor etnice. Diviziunea în clase sociale era mai vocală, iar aceasta traversa granițele între fostele state. Ca urmare, spun istoricii temei, fiecare individ se definea prin „ginta” (locală), un soi de corespondent al etniei contemporane și, în același timp, se definea a fi de națiune poloneză. Multilingvismul era considerat un fenomen firesc, căci „ginta” cuprindea ansamblul tradițiilor și credințelor religioase, în timp ce națiunea era mai curând una civică — am spune azi —, rezumând cultura politică și instituțională. Gente Lithuanus nationae Polonus s-a menținut ca identitate până foarte târziu, dincoace de partițiile Poloniei, de vicisitudinile istoriei sau de evoluția naționalismului pe continent. Amintim că Czeslaw Milosz deplângea tocmai pierderea acestui multiculturalism cu puțin înaintea secolului XX și, prin el, tocmai farmecul aristocratic al Commonwealth-ului polono-lituanian.
Tocmai pentru că această coexistență multireligioasă și multietnică sfida nașterea statelor naționale, s-a evocat destul de rar moștenirea Uniunii de la Lublin în afara teritoriilor pe care le includea, în timp ce, pentru locuitorii acestora, a rămas simbolul măreției politice și a reușitei stabilității statale cu mult înaintea Europei de Vest. Acestui aspect i se adaugă faptul că Vilnius, capitala Lituaniei, a fost numită și Ierusalimul nordului, drepturile pe care evreii le-au obținut în timp, de la numeroși regi polonezi, determinând emanciparea lor în epoci în care simpla prezență a comunităților evreiești era de neînchipuit în multe regiuni ale continentului. Sigur că acest lucru contrastează cu antisemitismul secolului XX, dar, la acea oră, Uniunea de la Lublin era istorie. În schimb, asistăm aici la intrarea în vigoare, încă din 1791, a unei constituții extrem de democratice și pentru zilele noastre, la dezvoltarea învățământului până la nivel universitar în mai multe limbi, la forțe militare comune, la circulația unei monede comune și la o creștere economică ce a determinat migrația/după caz, fuga/țăranilor ruși spre Marele Ducat. Vom mai aminti doar că frontierele acestui stat, foarte întins pentru epoca sa, cel mai întins între statele europene, se întindeau de la Marea Baltică la Marea Neagră și includeau aproape toată Letonia, Prusia, Lituania, Polonia, vestul Ucrainei de azi și, implicit, Belarusul de azi, pe atunci parte din Ducatul Lituaniei.
Belarus
„Noi doi ne-am putea uni mâine, fără probleme!”, a declarat președintele Lukașenko în 15 februarie. Evident, a amintit bunele relații de colaborare și îndelunga tradiție a relațiilor dintre Belarus și Rusia. Stat fondator al URSS, prin urmare, stat semnatar al Acordurilor de la Belavezha, care desființau URSS (1991), Belarusul a devenit independent cu mult înaintea statelor central-asiatice ale imperiului sovietic, părând a încerca să-și reia traiectoria politică moștenită din timpul Uniunii de la Lublin. Și, până în 1994, aproape că reușea. Atunci a venit la putere Aleksandr Lukașenko. Dependența energetică totală față de Moscova, absența unei ieșiri la mare, dar și istoria recentă a țării, cu o populație preponderent rusească, au susținut lunga domnie a lui Lukașenko dincolo de simbolistica de neuitat a generațiilor în vârstă: încheierea, la Hrodno, a tratatului între Marele Ducat al Lituaniei și Regatul polonez, cu privire la administrarea Prusiei; genocidul de la Katyn; independența obținută la Brest-Litovsk în 1918, sau memoria culturală a unor orașe multiculturale precum Vitebsk, Moghilău sau Hrodno. Oscilând între obediență față de Rusia în schimbul gazelor extrem de ieftine și tentative de in-dependență, precum și contestarea a numeroase acorduri încheiate în cadrul Uniunii Euro-Asiatice, Minskul a sperat, acum câțiva ani, că, prin relaxarea politicii în materia drepturilor omului, va beneficia de un sprijin mai consistent din partea Uniunii Europene, în baza Parteneriatului Estic. Dar nevoile energetice și alimentare au fost mai presante decât promisiunile politice și ajutoarele financiare punctuale, iar acum riscul este ca Uniunea Europeană să-și lărgească în mod consistent granița cu Federația Rusă, prin trecerea Belarusului între frontierele naționale ale vecinului estic.
Re-Uniunea de la Lublin
La nicio săptămână distanță, cu sau fără legătură cu evoluția situației din Belarus, președinții Lituaniei, Poloniei și Ucrainei s-au întâlnit spre a parcurge o agendă extrem de încărcată: întărirea brigăzilor militare comune, a participării primelor două țări la programele NATO și, respectiv, la susținerea candidaturii Ucrainei la Alianța militară, candidatură recent înscrisă în Constituția de la Kiev drept strategie națională; reafirmarea susținerii pe care Ucraina o primește de la Polonia și Lituania atât pe tema Crimeii, cât și a conflictului din estul țării, prin ajutor militar, medical, financiar și logistic; consolidarea coridorului Suwalki, o fâșie îngustă între Lituania și Polonia, dar și între Belarus și Kaliningrad, exclava rusă dintre Lituania și Polonia; aniversarea centenarului independenței Poloniei și Lituaniei, a 15 ani de apartenență la Uniunea Europeană, dar, mai ales, a 450 de ani de la semnarea Uniunii de la Lublin. Dacă cele două state deja europene se confruntă cu ascensiunea naționalismului și a extremismului de dreapta, în special pe fondul disputelor legate de cotele de migranți, cooperarea lor politică și militară este mai strânsă ca niciodată. În acest sens, simbolistica reușește să lucreze împotriva dezechilibrelor politicii europene și renaște amintiri, lecții demult învățate și puse în practică.
„Când suntem împreună suntem puternici!”, a subliniat doamna președintă Delia Grybauskaite, amintind de Uniunea de la Lublin. Ca urmare, Lituania și Polonia urmăresc dezvoltarea infrastructurii de tip Via Baltica (o cale ferată rapidă legând Finlanda, Țările Baltice și Polonia) sau Via Carpathica (traseu rutier proiectat să lege Marea Baltică de Marea Neagră, într-o reconstrucție, tot de tip simbolic, a Marelui Ducat); ambele țări au declarat construcția coridorului North Stream 2 drept un proiect politic, nicidecum economic sau energetic, urmărind a înrăutăți situația majorității țărilor europene ce vor depinde, astfel, de un singur furnizor de gaze; și-au manifestat interesul pentru plasarea a două brigăzi mecanizate, una din fiecare țară, sub controlul direct al NATO, pe timp de pace; și, nu în ultimul rând, susținerea sancțiunilor la adresa Rusiei, atât timp cât persistă conflictul din Ucraina.
Aflată în plină campanie electorală, Ucraina va alege între fostul prim-ministru Iulia Timoșenko, acuzată de mulți votanți că duce o politică duplicitară și plină de promisiuni nerealiste, și, respectiv, Volodimir Zelenski, un actor de comedie ce pare a aduna frustrările și disperarea populației. Cum la Kiev au fost comemorați cinci ani de la protestele de pe Maidan, de la „Revoluția demnității”, precum și cei „O sută de eroi din cer” (victimele forțelor de represiune care au însângerat Maidanul), Donald Tusk a fost și el la Kiev. „Ca președinte al Consiliului European, ca polonez, în calitate de cel mai apropiat vecin și ca prieten sincer”. S-a adresat Parlamentului în limba ucraineană, recitând poeme scrise cu lacrimile Maidanului, dar prezentând și o poziție fermă cu privire la Uniunea Europeană. S-a adresat „celor care speră, care perseverează”, sfătuindu-i să parcurgă o campanie electorală pașnică, spre a nu hrăni animozitățile externe, dar i-a încurajat cu declarația că „nu poate exista o Europă justă fără o Ucraină independentă!”. Uniunea de la Lublin, fragmentată de Marile Puteri ale ultimelor două secole, este, astfel, din nou vie, chiar dacă simbolic, în gesticulația politică a vremurilor noastre.
