Slavco Almăjan, în poezia româno-sârbă

47

Am primit recent Lirica româno-sârbă, antologie realizată de Nicu Ciobanu şi Slavomir Gvozdenovici. O antologie admirabilă, realizată de două nume de vârf ale scrisului de limbă sârbă din România şi ale scrisului de limbă română din Serbia. Nicu Ciobanu, un lider important al poeziei din ţara vecină, şi Slavomir Gvozdenovici, un poet de seamă al poeziei de limbă sârbă. Din România şi din Serbia. Descopeream în poezia lui numeroase  „întoarceri acasă” — la Belobreşca, satul natal, spaţiu al unei ferilităţi creatoare sârbe neobişnuite: aici s-au născut mulţi cărturari, artişti, literaţi de seamă. Jarko Despotovici, Voislava Stoianovici, Dragan Stoianovici, Mile Tomici, Cedomir Milenovici, Ţvetko Krstici, Srbobran Miloşevici, Stanislav Milenovici, Radivoi Simonovici, Mladin Simonovici sunt doar o parte dintre  cei care, alături de Slavomir Gvozdenovici şi Liubiţa Raichici, pot afirma că locul e o adevărată capitală culturală. Dacă Nicu Ciobanu este numele care defineşte buna organizare de azi a literaturii de limba română din Serbia, poetul „clasic” — aş spune marele poet al limbii române („din Serbia”?) — este Slavco Almăjan. Slavco Almăjan reprezintă momentul schimbării, trecerea de la poezia tradiţională a Provinciei la literatura sincronizată cu scriitorii iugoslavi ai generaţiei sale. Debutul său în volum, cu Pantomimă pentru o după-amiază de duminică, în 1968, reprezintă un moment important pentru literatura de limbă română din Banatul iugoslav. Bărbatul în stare lichidă (1970), romanul Noaptea de hârtie (1970), antologia Din lirica iugoslavă, antologie apărută la Albatros, în 1973, definesc opţiuni literare importante într-o literatură care trebuia să aibă în vedere un anumit public. Liman trei (1978) şi Labirintul rotativ (1983) se numără printre cărţile care reorientează poezia de limbă română din Iugoslavia. E o „reorientare” cu consecinţe majore pentru literatura română din Banatul iugoslav, condiţionată până la el nu de relaţia cu momentul literar iugoslav, ci cu tradiţia rurală a locurilor. Poetul îşi va valorifica imaginile poetice în filme. Primul sat naiv din lume recuperează extraordinara istorie a „picturiţelor” din Uzdin. De altfel, Slavco Almăjan va descoperi echivalenţe poemelor sale, ca acestei Balade a intrării în oraş:

„Creşteau în ochii mei casa şi curtea/ Şi bradul din curte creştea/ În risipa laudei din inima mea//Păsări veneau cu imnuri solare pe aripi/ Cu amintiri de iarbă veneau/ Cu cântecul lor tânăr/ Să mă atingă încercau// Şi casa era plină şi curtea era plină/ Şi un armăsar cânta în curte la flaut/ Visul îmi era vecin şi ploaia îmi era vecină// În curtea în care creştea/ Norul îmbrăca ie/ Şi vântul în ied se transforma/ Precum odată în copilărie// Apoi a venit Tata şi a zis/ Plecăm/ Şi am plecat/ Spre trotuare mergeam/ Cum mergea spre fântână izvorul cu apă balcanică/ Am privit înapoi cum priveam adesea pe geam/ Şi casa noastră era tot mai mică// Am avut doar timp să întreb Unde/ Şi să mă-nspăimânt/ Eram deja departe de bradul din curte/ Şi-n palmă mirosea a iarbă şi-a pământ.”

Constelaţia simbolică a universului tradiţional (casa, curtea, bradul/copacul, păsările, armăsarul/caii, iedul/mieii, fântâna, izvorul) poate fi descoperită la toţi autorii importanţi ai de-teritorializării, de la Marin Preda la Nicolae Labiş. Înainte de a fi autorul spectacolului poetic dominat de visul eliberator, Slavco Almăjan este un scriitor al amintirii: al repetatelor întoarceri acasă.

 Taina, locul, moştenitorii pâinea, gura, trupurile (umbrele) oferă, la alt nivel, dubla natură a fiinţei solicitate de două lumi. Poarta zăpezii poate fi citată tocmai pentru a vedea cum „omul locului” optează pentru  imaginile poeziei. Compus cu minuţie, poemul traduce un ritual purificator — cel al trecerii „dincolo”.

Surpriza, în stilul „ghicitorilor” din Scoarţa, arată cât de importantă a fost lecţia lui Vasko Popa şi ce efect a avut ea asupra poeziei tinere din Iugoslavia. Şi dacă aici descoperim doar semnele viaţii la ţară, există poeme, ca Descoperirea fanfarei, care, în spiritul blândei arheologii a lui Petre Stoica (al doilea e un model de reală eficacitate) inventariază detaliile unei lumi magnifiate de amintire. Aş cita Descoperirea fanfarei pentru juxtapunerea sintagmelor tipice (dar şi acut bănăţene, costumbriste). Poetul e şi el ecolog, şi el tentat să vorbească în numele naturii ameninţate de civilizaţia devastatoare. Un final şagalian trage cortina:

„Imaginea fanfarei/ În cartea amintirilor se proiectează/ Mărul din grădină şi cuibul său/ Peste sat zbiară.”

Într-un frumos eseu,  Dorin Tudoran trimite la ideea unui Banat interior — un Banat sufletesc în volumul unor limite suportabile, Liman 3. Liman 3 este adresa poetului din Novi Sad. Este noul său domiciliu, de poet şi de fiinţă exponenţială a civilizaţiei citadine.

Ultimele două volume ale lui Slavco Almăjan, Un peşte a sărit din acvariu şi Fuga de margine numesc o continuitate.

„Toată viaţa am fugit de margine, dar şi marginea a fugit de mine”, ne spune Slavko Almăjan într-un eseu în care este vorba despre întâlnirile sale cu Vasko Popa şi cu Florica Ştefan.

„Fugind de margine, poetul nu fuge de esenţă, nu fuge de experienţa  proprie şi nici de poziţia de visător. Fuga sa presupune o nouă înţelegere a timpurilor moderne, o nouă interpretare a obsesiilor inconstante.”

Întoarcerea către Vasko Popa începe de la mărturiile scriitorului despre sine şi despre ai săi.

„Poetul s-a depărtat de margine atât de mult, încât marginea a devenit o dimensiune spaţială fără sfârşit. Vasko înţelege, ca şi Mommsen, că omul e captivul originii sale. Fugind de margine, poetul se apropie de vârstele spirituale, de textele necesare actului poetic, capabile să  sprijine distanţele dintre prelungirea  trecutului şi zonele ficţionale ale prezentului.”

Slavco Almăjan a fost mai aproape de Florica Ştefan, o mare poetă care a abandonat instituţii importante.

„Marginea e permanentă prezenţă în realitate. Fuga de margine nu are un scop definitiv, este mai mult un exerciţiu de deconstrucţie decât o stare de spirit alternariv. Vasko Popa, fugind de margine, a ajuns să se deplaseze elegant în timp, iar Florica Ştefan să bine propună o explicaţie cu scopul de a ne lămuri de ce visează în sârbeşte şi de ce nu scrie în româneşte”.

Din cauza nesiguranţei? Sau, poate, din cauza unei speranţe.

Vasko Popa nu este doar un mare poet, el rămâne un model.

„Vasko a înţeles din timp că e nevoie de o ruptură a continuităţii şi de o continuitate prin ruptură. În această fugă incoruptibilă, poetul se află pe diagonală. Pe diagonala dintre iluzie şi incertitudine. Va încerca să creeze un echilibru între imaginea modificată a vieţii şi visul literar al unui model conceptual.”

Poezia din Un peşte a sărit din acvariu ar putea fi mărturia din Fuga de margine. Iată poemul inaugural al cărţii:

„Un peşte decorativ a sărit din acvariu/ Nici nu-şi închipuise că dincolo de aparenţe/ Există o lume nevăzută şi incorigibilă// El ne-a surprins atât de mult/ Încât am devenit dezorientaţi// Nu ne-am putut concentra şapte zile/ Nu ne-am putut trezi la realitate/ Şi nici la pagina de memorie virtuală// După câţiva ani/ Peştele era văzut/ Pe malul celălalt al exilului poetic/ Clădindu-şi un nou univers/ Între cei patru pereţi ai imaginaţiei.”

În masivul volum al şi Nicu Ciobanu şi Slavomir Gvozdenovici, Slavco Almăjan e selectat cu poeme care par a ilustra „fuga de margine”, dar şi rămânerea alături de Vasko Popa şi Florica Ştefan. Poeziile sale vin după cele ale lui Duşan Petrovici, scriitor al altui timp al poeziei.

LĂSAȚI UN MESAJ