Deși prin ocuparea Banatului (și a altor provincii din sud-estul european) de către Împărăția Habsburgică se întrevedea o oarecare pacificare a întregii zone și îndepărtarea amenințării otomane dincolo de hotarul natural al Dunării, pericolul osman nu era total evitat. Nemulțumiți de condițiile tratatului de pace și de beneficiile aduse de provinciile pierdute, bande înarmate de otomani treceau adeseori fluviul pentru scurte atacuri în scop de jaf. În același timp se testa însă vigilența și pregătirea militară a trupelor ce aveau să devină frontiera grănicerească valaho-iliră (bănățeană).

În timp ce în vestul continentului aveau loc schimbări profunde, care au culminat cu îndepărtarea monarhiei franceze și instaurarea republicii și, implicit, se schimbau ultimele vestigii ale unei orânduiri medievale apuse odată cu epoca industrializării și a ridicării burgheziei, aici, în părțile noastre de lume, încă nu se încheiase perioada conflictelor militare dintre turci și austrieci, aceștia din urmă în cooperare cu noii lor aliați, rușii.

Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792) s-a desfășurat între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiile Rus și Habsburgic, pe de alta. Imperiul Otoman dorea ca, prin acest conflict, să-și recapete teritoriile ce-i fuseseră anexate, inclusiv Crimeea, de Imperiul Rus, ca urmare a Războiului Ruso-Turc din 1768–1774. Războiul s-a încheiat cu victoria rușilor și Pacea de la Iași.

Deși ținta principală a conflictului era Crimeea, implicațiile războiului aveau să se simtă din plin și aici, în Banat, după vorba populară „unde dai și unde crapă”.  
Acest al treilea (și ultimul) război dintre imperii s-a desfăşurat cu implicarea Imperiului Țarist, între 1788 și 1792. De menționat este că muscalii nu erau la prima lor participare la conflicte și, cum se va dovedi, nici la ultima. Să amintim doar de trupele rusești ce-au făcut legea în timpul Revoluției de la 1848–49.

În secolul al XVIII-lea, în estul continentului, mai puțin stabil, guvernat de relații politice mai ambigue, s-a născut o ameninţare serioasă pentru echilibrul european, aşa cum fusese el trasat în cabinetele diplomatice ale epocii: apariţia, ca forţe expansive în zonă, a Austriei şi a Rusiei. Era, desigur, un factor perturbator care, pus în raport cu principiul enunţat, a născut o nouă problemă, aşa-numita „problemă orientală”, ea însăşi înţeleasă ca o chestiune de echilibru. În orice caz, puterile europene occidentale, Anglia şi Franţa, în principal, și, mai târziu, Prusia, vor deveni principalele susţinătoare ale Imperiului Otoman, socotind că în felul acesta apără faimosul echilibru continental.
Otomanii nu mai speriau pe nimeni şi spațiul pe care-l ocupau devenise de fapt disputat de noile forţe. Acestea, la rândul lor, îşi întocmeau proiecte pe seama teritoriului otoman, declanşau războaie în care se aliau militar şi sfârşeau într-o suspiciune generală, accentuată de tratatele de pace unde puterile se stânjeneau reciproc.

În cronica sa, Nicolae Stoica de Haţeg, unul dintre cărturarii care au reușit să scrie o Cronică a Banatului cu tot ce văzuse și auzise din primă sursă, menţiona că mulţi români din Banat au fugit în Ardeal: „alergându-i turcii, oamenii vitele le-au lăsat. Numai copiii în leagăne încroşneaţi, cu alţii trăgându-i, gura astupându-le a nu plânge, de chin şi foame au murit. Multe maice leagăne cu copii vii, şi de doi ani, pre supt lemne mari, căzute, îi vâra, cu frunză astrucaţi şi ca morţi îi lăsa… Unile după patru şi cinci zile viind, pe unde îşi lăsase pruncii, de i-au aflat vii, i-au luat, iar morţi, cu lemne putrăde astrucaţi i-au lăsat”.

La 1788 s-a produs ultima invazie otomană în Banat, declanşând al treilea conflict austro-turc, care, în veacul al XVIII-lea, i-a devastat teritoriul.
Odată cu atacurile turceşti a reizbucnit furia unora dintre ţăranii bănăţeni împotriva situației grele impuse lor de Imperiul Habsburgic. Aceștia s-au alăturat trupelor turcești în speranța ameliorării condițiilor de trai. Măsurile impuse de autoritățile habsburgice erau foarte dure și împovărătoare.

Militarii Semilunei, conduşi de Chiosa Mustafa, agă din Clisura de Sus, au venit în număr de vreo 200 la Biserica Albă, jefuind magazia de curele. Unii au plecat din Voivodinț îndreptându-se către Vârşeţ. Românii din câteva sate din împrejurimi s-au dat de partea turcilor, de la care au primit titluri de obercnezi. Locuitori români au obţinut, de asemenea, de la turci scutire de obligaţii fiscale şi militare. Satele către Vărădia și Oraviţa, până la Biserica Albă, au fost predate de către români turcilor, cărora le mai duceau în Clisură daruri şi plocoane.

Prin circulara din 8 august 1788, dată din Caransebeş, episcopul Iosif Ioanovici Şakabent a condamnat pe cei care, folosindu-se de evenimentele Războiului Austro-Turc, au stârnit răscoale şi tulburări în Banat: „Încuviinţările vremii războiului de acum cu prilej socotindu-le şi cu mare întristare a inimii mele auzind că unii din creştini paşii lor tiranului şi nemilostivului turc a urma şi unul altul fraţilor săi şi dimpreună creştinilor săi asupra a le face şi binele lor şi casele a vă robi am socotit, după arhipăstoreasca mea dorinţă ca aceasta spre dorinţele cele omeneşti şi creştineşti, pre iubirea de Christos a voastră a vă sfătui am judecat… Înaintea lumii nume bun să vă câştigaţi”.

Flacăra răscoalei i-a cuprins din nou pe ţăranii din centrul Banatului, care au atacat satul german Deta. Revolta întinzându-se în întregul Banat, administraţia a fost nevoită să ia măsuri de pacificare a românilor bănăţeni.

La 1 septembrie 1788, episcopul a adus la cunoştinţa lotrilor graţierea, cu condiţia să se prezinte cu protopopul districtual la vicecomite:

„Această graţie în tot Banatul, luminata varmeghie cu sfătuirea preoţilor a să pobliţirui să aibă. Pentru aceasta, ca fieştecare lotru din ziua publicaţiei până în 12 zile la graţie să va primi şi într-această vreme, adică în acelea 12 zile nimeni nici o vătămătură mai puţin împotrivă să nu facă, iar fireşte cine care ar vrea să vină la graţie să se arate întâi la preotul său, apoi preotul să meargă cu lotru la domnu viţăişpan. Aşa va primi graţia”.

Între 17 și 21 septembrie 1788, imperialii i-au alungat pe turci spre Alibunar, i-au înfruntat pe răsculaţii români la Vârşeţ şi au arestat 39 de români. Prinşii de lângăVârşeţ şi alţi 16 români din împrejurimi au fost aduşi la judecătoria din Denta. La 11 octombrie 1788, Curtea Marţială din Denta i-a judecat pe cei 55 de români, din care doi preoţi, condamnându-i la moarte prin spânzurătoare, în baza articolului nr. 90 din Codul Teresian, „pentru tâlhărie şi omor”.

Timp de două zile, în 11 şi 12 octombrie 1788, călăii i-au înălţat pe furcile construite în pripă pe câmpul de lângă Denta pe toţi cei 55 de răsculaţi. Printre cei executaţi se afla şi popa Brenca din Comorâşte, în vârstă de 90 de ani. Nici aceste crime n-au reuşit să înfrângă lupta românilor bănăţeni, care va fi dusă, în principal, prin memorii de către intelectualii bănăţeni.

De represaliile habsburgice scăpase o parte din bejenarii vărădineni, care, ascultându-i pe preoţii Marcu şi Ioan Iorgovici, tatăl şi fratele savantului Paul Iorgovici (despre care am povestit în episodul anterior), au cerut ajutorul administraţiei habsburgice. Parte din ţăranii din Vărădia nu au ascultat de preoţi şi s-au alăturat răsculaţilor.

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin scrisoarea din 9 septembrie 1790, trimisă din Timişoara, mareşalul Schmidtfeld îi raporta Împăratului Leopold al II-lea că cea mai de seamă dorinţă a Congresului Naţional de la Timişoara era autonomia Banatului.

După 10 zile, contele Károly Zichy îi scrie cancelarului Ungariei, contele Károly Pállfy, despre primejdia pe care o reprezintă cererea Congresului de la Timişoara ca Banatul să fie scos din cadrul regatului Ungariei, acordându-i-se autonomia, lucru pe care-l cer şi petiţiile iscălite, la solicitarea preoţilor, aproape în toate satele.
La rândul său, K. Pállfy, cancelarul Ungariei, la 6 octombrie 1790, raportează Împăratului Leopold al II-lea asupra nemulţumirilor exprimate de Consiliul Locotenţial al Ungariei faţă de cererile formulate de Congresul Naţional de la Timişoara, în primul rând faţă de cererea de a se acorda Banatului autonomie, cu rezoluţia imperială ce trimite la vechea sa hotărâre, ca locotenenţa maghiară să nu se mai amestece în afacerile congresului, comunicând pe viitor punctul său de vedere Consiliului de Război:
„Se cere cu rugăminţi de la Maiestatea Voastră ca să li se dea un voievod, care să fie în acelaşi timp şi comite al Timişoarei, precum şi restaurarea privilegiilor naţionale conferite la 1690; apoi dreptul de a ocupa funcţii în comitate şi judecătorii, încuviinţarea ca să se bucure numai ei de dijma pe fructe şi vii, ridicarea slobodă a unei academii naţionale, 8 gimnazii şi 10 licee şi înfiinţarea în fiecare parohie a unei şcoli primare; ca pe viitor mitropolitul să nu mai fie socotit capul naţiunii, ci numai al clerului; clerul lor să aibă aceleaşi drepturi ca şi catolicii, în ceea ce priveşte dotarea sa; cererile lor să fie înserate în protocolul Congresului ce se ţine acum”.

Rezoluţia Congresului Naţional de la Timişoara, din 14 noiembrie 1790, a fost trimisă, sub formă de petiţie, Împăratului Leopold al II-lea, care a refuzat autonomia Banatului.

În aceeași perioadă apare și celebra lucrare „Supplex Libellus Valachorum”, memoriu elaborat de intelectualii ardeleni, în frunte cu reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Pentru Maior, Ioan Piuariu Molnar), trimis împăratului (în martie 1791), care a avut ecou şi în rândul intelectualilor români bănăţeni.

La 7 martie 1792, baronul Imre Bechy îi scrie lui Pavel Avacumovici arătându-şi îngrijorarea faţă de ştirile ce pretind că în Banat s-ar desfăşura o agitaţie subversivă în rândul preoţilor, îndemnaţi să se împotrivească nobilimii maghiare şi înaltului cler:
„M-a înştiinţat că s-ar fi ridicat unii, mai cu seamă în Banat, care năzuiesc să asmută norodul românesc asupra naţiunii maghiare şi a episcopilor de credinţa lor, trimițând scrisori, din loc în loc scrieri aţâţătoare preoţilor (Supplex Libellus Vallachorum)”.

Circularele emise pentru poporul român din Banat: cea din 5 iunie 1790, privitoare la introducerea limbii române în biserici, circulara din 1791, privitoare la edictul de toleranţă a Bisericii Ortodoxe din Imperiul Austriac, și circularele din 5 mai şi 31 decembrie 1791, ale episcopului Iosif Ioanovici Şakabent, prin care anunţa decorarea preoţilor Marcu şi Ioan Iorgovici din Vărădia şi Vasile Voluţan din Colina, pentru comportamentul lor în timpul Războiului Turco-Austriac din 1788–1790.

Din ultimele două o reproducem pe prima:
„Bineîncuviinţatului Protopresviter!
A lor împărătească mărire a privit spre a tot smerita cerere a celor doi preoţi ai noştri, adică a preotului Marco şi a fiului său Ioan Iorgovici, parohului de la Vărădia, care întru aceea câştigările de bine ale sale le-au arătat, precum ei nu de mult, în anul 1788, în vremea când au fost năvălirea turcească şi când au urmat dintru aceea fugăria, atunci pe unele şi pe multe neamuri din Vărădia, Mircina şi din Vrăniuţ au sfătuit să nu fugă şi aici dimpreună cu ei, ca un credincios păstoriu, preotul Marco rămânând cătră credinţa monarhului şi a moşiei noastre au fost îndemnătoriu şi porţia turcilor nu au dat; iar preotul Ioan pe cei în nevoie şi în frică s-au aflat şi în fugă au fost nu i-au lăsat singuri, ci dimpreună cu ei în fugărie fiind, pe aceia îndemnându-i cătră credinţa împăratului nostru, iarăşi în vreme în satele lor au adus. Cătră aceea cel dintâi cerşind cătane de la Vârşeţ, pentru apărarea satelor acelora, singur înainte mergător au fost şi pentru hrana şi ţinerea lor la o vreme s-au câştigat. Încă şi pentru trei paori de la Vărădia, carii pre strâmbătate spre moarte au fost prinşi, de la execuţia cea groaznică care la Denta s-au făcut, prin mijlocirea sa i-au mântuit. Acestea toate mai înainte ispitindu-le a lor mărire şi arătându-se vrednică de crezământ, întru semn de prea înaltă bună voirea sa, pentru vrednicia câştigare de plată, amândurora acelor mai sus pomeniţi preoţi, tatălui şi fiului câte o colaină de aur, care închipuiesc faţa cea preaînaltă împărătească cu milostivire a le dărui bine au voit…”.

Dat la Verşeţ, 5 mai 1791                              
Iosif Ioanovici Şakabent, episcop