Așezați la masa împărțirii demnităților publice, reprezentanții celor trei formațiuni politice care urmează să-și asume guvernarea, în urma alegerilor parlamentare generale consumate la 6 decembrie, nu mai știu cum să fugă de greul minister al educației. Practic, din noianul aproape nesfârșit de orbanieni, barnanieni, cioloșieni și hunorieni, nu s-a găsit vreunul (sau vreuna, ca să fiu political correctness) care să își dorească să preia ministerul al cărui principal rol este acela de a asigura instrucția nației și, implicit, viitorul ei. Inițial, am crezut că ar putea fi vorba despre o reținere determinată de nu știu ce drepturi salariale, prevăzute de lege, dar care nu s-au mai acordat și pe care viitorul ministru (oricare ar fi el) ar fi fost pus în situația de a le pune în plată ori de faptul că, de decenii, acest minister s-a „bucurat”, în cel mai bun caz, de o foarte modestă finanțare. La o analiză ceva mai atentă, însă, am realizat că dezinteresul manifestat de dreapta noastră politică față de Ministerul Educației Naționale are cauze mult mai profunde.
Sistemul național de învățământ este literalmente praf! Zeci de universități — publice sau private —, plasate în județe care nu au niciun fel de tradiție universitară și ale căror reședințe sunt doar sedii de gară, pretind că furnizează servicii de învățământ superior de calitate, deși toată lumea știe că, dacă vrei ca vlăstarul tău să învețe ceva carte, îl trimiți la București, la Cluj, la Iași sau la Timișoara, și nu la Târgu Jiu, la Deva, la Galați, la Suceava, la Arad, la Bacău sau la Drobeta-Turnu Severin. Problema este aceea că niciun ministru — indiferent de culoarea sa politică — nu are curajul de a reclasifica universitățile din România, așa cum dl Daniel Funeriu a făcut-o la un moment dat. Exceptând patru-cinci centre universitare — și nu universități! —, care ar trebui să funcționeze sub directa coordonare a Ministerului Educației Naționale, mai toate celelalte (pseudo)universități, împrăștiate în mai toate județele țării, ar trebui „trimise” fie sub tutela administrativă a consiliilor județene, fie sub cea a consiliilor locale, în virtutea principiului descentralizării. Și, în felul acesta, cel puțin, am mai scăpa de unele dintre ele. Cine să facă acest lucru? Care ministru al educației? Cu care majoritate parlamentară? Aceea populată de tot felul de senatori și deputați, care fac pe profesorii în tot felul de universități, despre care abia știe câte ceva populația locală (și cam atât) și ai căror absolvenți sunt literalmente neangajabili? Menținerea în ființă a tuturor acestor universități poate avea, printre altele, următoarea explicație: politruci de mucava, plimbăreți respingători pe coridoarele Casei Poporului pot astfel să-și pună pe sulfuroasele lor cărți de vizită „prof. univ. dr.”, „conf. univ. dr.” sau cel puțin „lect. univ. dr.”. Cum să-l lipsești pe un astfel de personaj de plăcerea de a i se spune „domnule profesor”? Cum s-ar putea el legitima altfel decât atașând numelui său de nimic un titlu didactic și/sau academic? El — politicianul valah sau valahizat —, care, până să ajungă în partidul ce l-a făcut parlamentar, era nimic altceva decât un tăietor de frunze pentru cățeii stradali ori care reușise cu greu să facă o „strălucită” carieră de strungar, tâmplar, metalurgist, șofer sau, în cel mai bun caz, de subinginer într-o obscură instituție publică ori într-o firmă „cu datorii la stat”, având un capital social de cel mult 500 de lei. Cum să ceri unei astfel de vietăți să reformeze sistemul național de învățământ? E ca și cum ai pune văcarul să administreze Biblioteca Vaticanului. Iată un bun motiv pentru care niciunul dintre partidele astăzi implicate în „negocieri” pentru viitorul program de guvernare nu își dorește portofoliul de la educație. În orice caz, nu cu sinceritate!
Dar ar mai putea fi un motiv al acestei reticențe. Lipsa experților autentici în acest foarte dificil domeniu. Mi se va reproșa de către unii cititori ai mei că mă înșel amarnic și că PNL-ul, USR-ul și chiar UDMR-ul mustesc de experți în educație. Și, cel mai probabil, mi s-ar putea livra și câteva exemple. Nu vreau să fiu răutăcios, dar cred că e suficient să privim la actualul ministru al educației, la modul său de a se exprima și, până la urmă, de a interacționa, spre a vă face să înțelegeți ce anume am vrut să spun atunci când am afirmat că, astăzi, România este într-o profundă criză a competențelor, lipsită fiind de prezența unor oameni care să fie capabili să-și asume — autentic, și nu într-o formă disimulată — poziția de ministru al educației. Am mai spus-o și o repet: nu poate fi ministru al educației decât cel care a acumulat o foarte serioasă experiență profesională sau managerială într-o mare universitate ori într-un foarte serios institut de cercetare. Cu tot respectul pentru dascălii din învățământul preuniversitar, cred că aceștia, indiferent de vechimea și, implicit, experiența acumulată, nu au cum să conducă întregul sistem național de învățământ. Și, manifestând același respect pentru corporatiști ori pentru cei cu joburi în organizațiile neguvernamentale, cred că nici aceștia nu au capacitatea de a gestiona complexele problemele ale învățământului românesc.
Ce ar fi de făcut? Păi ar trebui ca politicienii momentului să iasă din autosuficiența în care au intrat după ce au aflat că vor face viitorul „guvern de dreapta” al României și să privească atent la mediul universitar încă (relativ) sănătos al acestei țări. S-ar putea ca, în organigrama universităților noastre încă onorabile, să găsească OMUL potrivit să gestioneze sistemul național de învățământ. Cel care ar putea-o face sine ira et studio.
