„Scrisul nu ne salvează doar pe noi”. Interviu cu scriitoarea și jurnalista Daniela Rațiu

221

Robert Șerban: Ai publicat recent, la editura Tracus Arte, o carte cu piese de teatru. Asta după ce ai debutat cu poezie, ai publicat roman, ai făcut jurnalistică. Cauți, cauți… Chiar e mai important drumul decât destinația, sau asta e o butadă pentru excursioniști?

Daniela Rațiu: Chiar este aşa pentru mine. Ai uitat în enumerarea ta să spui despre scenariul de film Pauker, scris împreună cu Tinu Pîrvulescu, scenariu cu care ne-am prezentat anul trecut la un concurs de scenarii HBO, în competiţie cu alte 307. Am ajuns pe o listă de finalişti, 5 scenarii pe listă. Pentru noi e o confirmare onorantă. Iar scenariul de film a fost pentru mine ceea s-ar putea numi o experienţa extremă în ale scrisului.  Povestea cu scenariul şi agitaţia pe care a stârnit-o tema l-a făcut pe Robert Levy să ne scrie, ceea ce ne-a bucurat. Levy fiind autorul cărţii „Gloria şi decăderea Anei Pauker”, apărută la editura Polirom, dacă nu mă înşel, în 2002, şi înţeleg că editura a reeditat-o anul acesta. Apoi am purtat o corespondenţă cu Norman Manea despre scenariu, pentru domnia sa fiind o temă sensibilă. De altfel, Norman Manea ar fi trebuit să scrie prefaţa la volumul lui Levy, dar nu a mai făcut-o din cauza faptului că, afirma domnia sa, societatea românească preferă jumătăţile de adevăr. Mă refer desigur la problema evreiască, la deloc glorioşii ani ’30. Cred că suntem încă traumatizaţi de comunism şi nu putem „suporta” o dezbatere calmă despre comunism şi ororile sale, despre cauze şi nu doar despre efecte. Recent, istoricul polonez Adam Burakowski a lansat volumul „Dictatura lui Ceauşescu”, în care afirmă că, de fapt, alte perioade istorice, cum ar fi anii ’30, au pregătit terenul pentru totalitarism. Pentru mine cheia în care am citit provocarea scenariului despre Pauker a fost tocmai asta: căutând să înţeleg care e mecanismul prin care personajul istoric ajunge la oroare, la „banalizarea răului”, unde este punctul de inflexiune după care totul se transformă ireversibil, cum devine din victimă călău. Şi demersul acesta nu are nimic de a face cu relativizarea Istoriei. Eu sunt scriitor, nu istoric. Aşadar, revenind la întrebarea ta, iar paranteza mea are legătură cu întrebarea: da, într-adevăr, sunt un scriitor care caută, se caută. Dacă poezia e limbajul sincerităţii aproape absolute, esenţializarea limbajului, a adevărurilor, a căutărilor, şi mă întorc de câte ori pot la poezie, ficţiunea/docuficţiunea este şantier al scrisului. Şi mai mult, obsesia mea, coborând în straturile astea ale scrisului – proză, dramaturgie, scenariu de film, este obsesia pentru poveste, pentru personaj. Cum trăieşte personajul, cum îl iei din zona de confort a prozei, a romanului, acolo unde tăcerile lui creează lumea, cum îl faci să vorbească, să se mişte într-un text dramatic, cum îl faci să se audă, să se vadă într-un scenariu de film. Cum scrii de fapt împotriva obişnuinţelor tale, fiindcă pentru mine a rămâne în zona de confort a scrisului e sufocare. Unii ar spune că ar putea fi o dovadă de frivolitate, de superficialitate, de neaşezare, dar eu spun că e asumare a scrisului. Pentru mine nu sunt genuri literare, ci este vorba despre scris. Poate sunt prea multe şantiere, nu ştiu, nu cred, nu simt asta, e vorba doar despre scris.

Regizorii români cam fug de dramaturgii români. Au motive serioase sau sunt comozi, nu vor să riște?

daniela-ratiu-2Există un soi de autosuficienţă a regizorului de teatru, de film, pe care am remarcat-o, există, nu poate fi negată. Asta e legată de o enclavizare uneori în găşti, alteori, individuală. Dar reţeta asta se poate replica în mai toate zonele culturale. Deşi se strigă pe toate drumurile că artistul/creatorul nu are spaţiu de manevră, că statul îl sufocă, rigiditatea vine şi din enclavizarea asta autoimpusă, din autosuficienţa asta pe care o găsesc ridicolă. În vreme ce Europa culturală e interdiciplinară, transversală, noi funcţionăm încă tradiţional în plan cultural, atât geografic local, cât şi pe forme diferite de artă. Avem aşa, din când în când, puseuri de „postmodernitate târzie”, dar e ca şi cum ni s-ar aplica mici şocuri electrice de trezire în timpul în care trăim, adică anul de graţie 2016, secolul XXI.  Mai mult, creatorii români trăiesc încă într-un soi de „centralizare” a actului cultural. Şi atunci centralizarea asta e ca şi cum ai obtura circulaţia sângelui prin toate venele, de sus până jos. Văd asta de multe ori la creatorii din Bucureşti, în capul lor sunt ultracentralizaţi, totul nu se poate întâmpla decât la Bucureşti. Dramaturgia românească contemporană cred că are ceva de spus, sunt câteva nume grele deja în zona asta, dar e un fapt de netăgăduit că regizorii de teatru care se înhamă în a pune pe scenă un text românesc sunt de regulă amicii dramaturgilor. Poate afirm un lucru greşit, poate e percepţia mea greşită, dar în zona culturală românească, fie că vorbim de teatru sau de altceva, nu există o bucurie a receptării neviciate. Adică, funcţionează regula dacă nu e din gaşca noastră nu ne interesează. Şi, da, cred că nu vor să rişte. Zona de confort e mai puternică decât orice, acolo nu ţi se poate întâmpla nimic. Eşti cu publicul tău, cu criticii tăi. Zona aia în care devii prizonierul propriului narcisism. Vreau să îi mulţumesc şi pe această cale lui Radu Vancu, el a crezut foarte mult în acest volum şi îi datorez şi lui apariţia acestui volum.

Dacă ar fi să ți se joace una dintre cele trei piese, sau două, sau chiar toate, cine ți-ar plăcea să le pună în scenă?

M-a bucurat foarte mult faptul că Marian Popescu a semnalat volumul „Măcelarul îi citea pe ruşi” pe blogul său. Și a scris că vede această piesă, care dă titlul volumului, ca un spectacol multimedia cu actori foarte buni. Despre același text, regizorul Radu Nica mi-a spus că îl vede o combinaţie de teatru, multimedia, dans contemporan.  M-a bucurat interesul lui Cristi Juncu pentru volum, pe care mi l-a cerut printr-un prieten comun, regizorul Bogdan Budeş. Dar deocamdată, astea sunt doar discuţii, nimic concret. Cred foarte mult în poveştile celor trei piese. Vom vedea ce ne rezervă viitorul.

Cum explici faptul că deși teatrul e o convenție culturală… străvezie, are, încă, succes la public? Inclusiv la cel tânăr…

Pentru că, spre deosebire de film, teatrul e viu, se petrece în faţa ochilor tăi. Filmul e „împachetat”, între tine şi film e sticla, e un mesaj mediat, intermediat, pe când teatrul – eşti chiar în inima lui, în inima poveştii. Iar combinaţia de text – regizor – actori poate fi răvăşitoare. Dacă eşti acolo, „prezent”, un spectacol te poate întoarce pe dos. E un fel de conexiune personală, intimă. Teatrul poate fi oglinda propriei tale vieţi, acolo poţi avea revelaţii existenţiale, poţi găsi răspunsuri. E un fel de alchimie intimă, acolo, pe viu. Şi dacă asta este ceea ce se întâmplă cu tine, acolo, atunci te întorci mereu. Iar publicul tânăr care vine la teatru vine tocmai datorită acestei „acum şi atunci” trăire, vie, pentru că e despre el. Teatrul e o formă de artă care „verbalizează” pe scenă ceea ce pentru tine nu are consistenţă încă, e neclar, dar transpus în faţa ochilor tăi „te spune” pe tine.

Ai absolvit Jurnalistica. Recent – Dreptul. De ce-ți consumi timpul cu scrisul literaturii?

daniela-ratiu-1Întrebarea ta îmi declanşează o amintire foarte dragă mie. Cred că aveam şase ani, nu mergeam oricum la şcoală, iar mama mi-a povestit cum ea, împreună cu familia ei, a părăsit Moldova în ’47. Au călătorit cu trenul foametei, copiii erau despărţiți de părinţi şi trimişi în orfelinate, în grija statului, până ce părinţii îşi găseau un rost. Bunicii mei nu au vrut să se despartă de copiii lor, aşa că în vagonul în care erau, bunica care avea fuste lungi şi multe, şi-a ascuns copiii sub fuste. Aşa au ajuns în Oradea, pe un person unde au primit o cană de lapte cald şi un colţ de pâine. Felul în care mama mi-a povestit m-a impresionat foarte tare, ţin minte şi acum că i-am spus că eu voi scrie cândva despre asta, despre orice, dar voi scrie. E cred un drum natural al scrisului care e în tine. Jurnalistica pe care eu am absolvit-o era jumătate filologie, aşa am prins eu, pe limba engleză. Am făcut cursuri de literatură engleză cu Pia Brânzeu, sau literatură americană cu Mircea Mihăieş. Apoi cred că scriitorul este un om curios, un om atent, care absoarbe prin toţi porii toate experienţele, le transformă. Nu cred că îmi „consum timpul cu scrisul literaturii”, ci sunt pur şi simplu eu, ţine de identitatea mea, de felul meu de a mă raporta la lume. E cumva natural pentru un scriitor să facă jurnalistică întrucât asta presupune reacţie, filtru, informaţie. Şi cred că aceasta mă şi defineşte – combinaţia între scriitor şi jurnalist, pentru că am avut şi am întotdeauna ochii deschişi spre lumea din jur, nu sunt un scriitor autoizolat în scrisul lui. Cred că scriitorul e cel care, prin scrierilor lui, pune o mică cărămidă la conştiinţa lumii, aşa o face şi jurnalistul. Scrisul (artele) este în cele din urmă singura noastră formă de a nu uita de noi. Şi pentru că nu locuim într-o lume ideală în care scriitorii ar putea trăi doar din scris, o ştii şi tu foarte bine pentru că la rândul tău este şi jurnalist, trebuie să avem o ocupaţie, iar pentru un scriitor jurnalismul este forma sa civică de ocupaţie naturală, cred. Dreptul? Pentru că un jurnalist care îşi respectă profesia încearcă pe toate căile să şi-o onoreze fiind pregătit, informat, mereu învăţând, altfel răul pe care îl poate face e major.  Şi cred că Dreptul mi-a clarificat foarte multe. Şi, da, nu cred în scriitorul prizonier al propriilor himere, nici nu am să îţi servesc clişeul „scriitorului angajat civic”, dar cred într-o formă de onestitate, de prezenţă în Cetate. Nu poţi să stai cu mâinile încrucişate fără să faci nimic. Scrisul nu ne salvează doar pe noi.

LĂSAȚI UN MESAJ