Puterea iese din carantină

143

Europa relaxează măsurile de izolare care au ținut populația la domiciliu două luni sau mai mult. Treptat, se redeschid firmele (supraviețuitoare) și magazinele, serviciile și, mai ales, oportunitățile de călătorie. Ieșim din carantină spre lumea largă și ne bucurăm de libertate cu frenezia unor deținuți liberați după ani lungi de temniță. Chiar atât de dificilă o fi fost recluziunea încât să nu ne fi oferit nimic pe lângă setea obsedantă de a evada? Omul cotidian o fi doar un zoon politikon/om al cetății, spunea Aristotel, om social, traducem azi? Să nu fi rămas nimic din sinele individului, din exigența de a ne întâlni cu noi înșine astfel încât doar vorbăria fără capăt să ne mai definească azi? Vedem, peste tot, grupuri de oameni sărbătorind, dar și criticând, comentând, arătându-și nemulțumirea! Nu bucuria de a fi petrecut un timp extrem de prețios cu gândurile proprii (oare mai există?) și cu cei dragi (?), ci condamnarea celor ce l-au „condamnat”. O senzație generală de neputință pare a fi fost explicația pentru „ascultarea” de care au dat dovadă, iar acum, recâștigata libertate aleargă să recupereze un spațiu și un discurs social. Au fost și câțiva „aleși”, la propriu și la figurat, care au deținut un fel de putere asupra majorității! Un grup de medici și politicieni care au luat decizii, au numărat și evaluat, au limitat, ucis, anulat fericirea celorlalți. Împotriva acestora se îndreaptă, acum, nemulțumirile, îndreptățite sau nu, irosite în piețele publice sau înaintate tribunalelor spre „aspră” judecare și pedepsire.

De la Viktor Orbán la Aleksander Vucic, spre Varșovia și Berlin, via Curtea Constituțională Federală a Germaniei, în seama tuturor se enumeră, acum, frustrări, acumulări, contestații. Peste tot, setul de măsuri impuse pentru controlul răspândirii maladiei au constat, practic, în izolare, distanțare, la transferul existenței zilnice spre individ și spre spațiul virtual. Modul în care fiecare a înțeles să dea valoare și sens acestei oportunități rare în cursul secolelor se poate sesiza, azi, dincolo de măștile protectoare. Pentru că pretinsa protecție e doar una fizică, nu una mentală sau afectivă. Se prea poate ca, în multe cazuri, politicienii să fi depășit cadrele constituționale prin regulile nou impuse; se prea poate ca temerile noaste secular acumulate să fi explodat acum, dincolo de pereții locuințelor! Dar cel mai clar este faptul că puțini au folosit zilele acelea pentru a-și regăsi libertatea și identitatea interioară, existența lor, de fapt, limitându-se la contactele fizice cu exterioritatea: cu alți oameni, cu strada, cu lucrurile. Nicidecum sau rareori cu sine, cu ideile și sentimentele proprii. Sau chiar cu anxietățile niciodată soluționate.

Carantina ca utopie
„Esența capitalismului modern constă într-un interes aproape exclusiv pentru mijlocul de schimb, pentru bani, ceea ce înseamnă că unica realitate care subzistă în adevărata ideologie a capitalismului este cea a comerțului. E vorba despre comerțul în sine, mai presus de figura însăși a comerciantului… Viața e un pur accident comercial.” (Ioan Petru Culianu). Adică schimb, tranzacție, cerere și ofertă, negociere, socializare. În acest carusel implacabil, o „simplă” oprire, haltă, suspendare este de neconceput! Pentru că marfa trebuie să circule, banul să se acumuleze, indiferent care este conținutul mărfii sau expresia banului. „Omul este fie comerciant, unul care știe cum să-și folosească viața, fie o entitate negociabilă, adică ceva care va servi, oricum, scopurilor Comerțului, dar de care acest idol poate să se și lipsească” (I.P. Culianu). Vânzător sau marfă, în oricare din ipostaze, omul are nevoie de spațiul public spre a-și afirma definiția. Nu poți fi marfă, nicidecum comerciant la tine acasă! Ai nevoie de ceilalți, de confirmare, de luptă, de feluritele strategii de persuasiune, iar Sinele tău nu poate decât deranja. Astfel că izolarea la domiciliu este o uzurpare a „regulilor pieții”, a „dreptului” tău de a sta pe piață și a te rânji steril la chipul din oglindă! Carantina oprește jocul, te pune față în față cu cel care crezi că ești, dar nu te găsești, și atunci, ai nevoie să fugi, să ieși, să defulezi. La fel și utopiile, ne scot din viața de fiecare zi spre a pune în lumină anumite detalii, spre a ne îndemna să le înțelegem și corecta. Dar omul contemporan a pierdut gustul reflecției pentru că la piață, sincronizarea și prezența de spirit contează, creează prețul, sporesc sau anulează valoarea (materială!) În acest sens, cele două luni ale stării de urgență au fost, pentru cvasi-majoritatea oamenilor, o formă de „arest politic”, nicidecum o fereastră spre ei înșiși! De aceea agenții economici au fost cei mai vehemenți în a cere relaxarea măsurilor de izolare iar mulțimea, „evadată” din utopie, a dat glas doar nemulțumirilor legate de guvernare, nicidecum altora, legate de precaritatea existenței lor. Dincolo de aspectele juridice ale contestațiilor, faptul în sine că aceste aspecte au fost primele și singurele, deocamdată, care au ținut microfonul spune multe despre cererea societăților noastre, despre politicile pe care le așteaptă, cât și despre maniera total necritică în care adoptă „tot ce e pe piață”, doar pentru a face parte din vocea colectivă, stridentă, dar lipsită de exigențe lăuntrice.

În egală măsură, dar pe alte voci, politicienii au încercat să absoarbă cât mai multă putere spre a-și fortifica pozițiile și a impune acum (ori niciodată?!) ceea ce dezbaterea politică sau socială ar întârzia sau sancționa. Nevoia obiectivă de centralizare a puterilor a forțat limitele democratice spre a da Cezarului… „Specialistul în putere” transcende normele pentru că, servindu-se de ele, a ajuns să urce la originea lor, care este transcendentă în raport cu ele” (I.P. Culianu). A înțeles să folosească puterea dincolo de clauzele și precauțiile lumii noastre. Esența puterii este aceea de a impune, iar aceasta e cu atât mai ușor de împlinit cu cât ceilalți, opoziția, criticii, societatea, sunt dați la o parte. Și în cazul lor, utopia îndeplinește aceeași funcție, de izolare a factorilor perturbatori, spre a putea vedea la lucru ecuațiile care contează. Doar că, ieșiți din carantină, stăm unii în fața celorlalți cu aceleași teme, cu mai multă frustrare transformată în voință de putere și manifestată fie în gesturi politice profund discutabile, fie în manifestări de stradă. În ambele cazuri, vedem agresivitatea cum alimentează subliminal actorii sociali, trădându-i că nu au înțeles nimic din posibilitatea de a se căuta și regăsi pe ei înșiși!

Varșovia, Orbán și Vucic
Aparent, nu s-a întâmplat mare lucru în ultima vreme! Câțiva pași au fost, totuși, făcuți de către cei ce nu au timp de pierdut, mai ales nu din postura de deținători ai puterii. Am selectat câteva situații care nu sunt (doar) ceea ce par a fi, efectele lor reale urmând a le contabiliza în lunile ce urmează.

La Varșovia, alegerile prezidențiale au fost amânate după îndelungi tribulații, mașinării administrativ-juridice și proteste. Totuși, puterea a câștigat locul rămas liber la Curtea Supremă, prin pensionarea (deloc întâmplătoare) (prim)președintei Malgorzata Gersdorf. Curtea are rolul de a valida rezultatele alegerilor, deci ridică sau nu „prețul” efortului electoral. Prin votul adunării generale a judecătorilor și procurorilor, a fost ales prof. Wlodzimierz Wrobel. Dar, pe masa președintelui Duda, trebuie să ajungă cinci propuneri, acesta fiind doar una dintre ele. În cele din urmă, „câștigătoare” a fost desemnată doamna Malgorzata Manowska, până acum directoare a Școlii Naționale de Magistratură din Cracovia. Instituția sus-numită este tocmai implicată într-un imens scandal legat de scurgerea de date personale ale judecătorilor, procurorilor, dar și unor angajați ai școlii. În plus, doamna s-a remarcat prin participarea la selecția judecătorilor pentru Registrul Național Juidic, instituție politică de control a activității publice a magistraților. Pe atunci, era adjunct al ministrului de justiție. Întrebată cu privire la incompatibilitatea unei asemenea activități cu postura de președintă a Curții Supreme, a replicat că, în democrație, fiecare are dreptul la opinie… A obținut doar jumătate dintre voturile date de magistrații Curții profesorului Wrobel și, se teme opoziția, va subordona instanța supremă, Registrului Național!

Viktor Orbán a făcut spectacol politic! Cu o majoritate confortabilă în Parlament, a obținut votarea „Legii coronavirus” la finele lunii martie („scor”: 137 la 53), care a conferit guvernului puterea de a guverna prin decrete pe termen nelimitat. Legea existentă ar fi susținut aproape aceleași prerogative, dar pentru 15 zile, după care mandatul ar fi trebuit reînnoit. Opoziția acuză, astfel, evitarea dezbaterii parlamentare pentru o serie de acte normative adoptate, în timp ce premierul aduce scuza situației excepționale în care a putut lua decizii în timp real, fără tergiversările și certurile provocate de opoziția de stânga. A clasificat datele despre „cel mai mare proiect de infrastructură din istoria Ungariei, calea ferată Budapesta-Belgrad, ce se renovează cu finanțare chineză. Explicația a fost aceea că, în perioade de pandemie, regula e de a merge înainte cu proiectele, nu a le bloca pentru motivații mărunte. Se mai reține limitarea treptată a competențelor municipale, în special acolo unde FIDESZ a pierdut alegerile locale. Un exemplu ar fi mica localitate Göd, privată acum de veniturile din impozitele percepute unei reprezentanțe Samsung. În interviul pentru Radio Kossuth, premierul a acuzat oficialitățile locale de favorizarea agendei de partid în dezavantajul cetățenilor și a măsurilor de relansare economică. Acesta susține că ieșirea din criza sanitară nu trebuie însoțită de sunetul crizei socio-economică, pentru că prioritatea guvernului ar fi crearea de locuri de muncă sau salvarea celor existente, respectiv susținerea financiară a celor afectați de șomaj ca urmare a închiderii temporare a firmelor. „Se cumpără voturi”, traduce opoziția. Despre moralitatea dilemei între locuri de muncă și voturi, nu are sens să adăugăm nimic. Mai ales că diferența între mandatele puterii și cele ale opoziției nu se numără pe degetele de la mâini…

Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat asupra legalității zonelor de tranzit create de Ungaria la frontiera cu Serbia pentru migranții ce doresc să ajungă în Europa. Cum decizia e potrivnică Budapestei, Viktor Orbán a anunțat desființarea acestora (Roszke și Tompa), dar impunând doritorilor de azil sau de intrare în Spațiul Schengen să aplice la reprezentanțele Ungariei din țări non-UE, care nu sunt vecine cu aceasta. Adică departe de spațiul european, acolo unde ar trebui să aștepte soluționarea dosarelor. Teama că, odată pătrunși pe teritoriul Ungariei, vor fi greu de îndepărtat din Europa, chiar dacă cererea le va fi respinsă, atârnă greu în argumentare. Iar grija de a nu muta problema în Serbia vecină, cu care sunt în derulare numeroase proiecte, a împins solicitanții de azil mai departe de granițele Uniunii. Pentru confirmare, a și efectuat o vizită scurtă, informală la Belgrad.

Dar președintele Vucic are o problemă mult mai mare acum! Apropierea alegerilor parlamentare (21.06) și divizarea internă a societății a determinat forțele politice din opoziție să anunțe boicotarea alegerilor. Izolarea impusă de pandemie a fost depășită prin proteste în balcoane și pe acoperișurile blocurilor, scandând lozinci în favoarea unei părți sau a alteia a eșichierului politic, contestând, oricum, jocul dublu al puterii în procesul de integrare europeană, dar și în cel de consolidare a identității naționale.

Democrația ca victimă
Guy Verhofstadt a publicat recent un eseu-avertisment, punctând alunecări anti-democratice din Germania, Statele Unite sau India. Argumentul principal este că lumea politică se preocupă — atunci când o face — de relansarea economiei, fără să analizeze dacă instituțiile democratice mai funcționează sau modul în care o fac. Iar goana tuturor guvernelor după datele cu caracter personal este semnalul că pandemia a tras cortina peste drepturi fundamentale. Sub diferite pretexte, fie electorale (Polonia), fie de combatere a virusului (lista cu contactele fiecăruia dintre noi), libertatea noastră de mișcare și comunicare pare a fi, treptat, trecută sub lupă. În acest sens, conchide că principala victimă ar putea fi democrația însăși, cu valorile, principiile și normele ce le protejau. Am adăuga faptul că democrația e o stare de echilibru, nu un dat permanent. Iar dacă indivizii își refuză propriul echilibru interior, vor vocifera pentru democrație fără inspirația și puterea de a o promova propriu-zis.

LĂSAȚI UN MESAJ