Populismul și ordinea liberală

107

Anul politic 2019 se apropie de final fără să ne fi oferit uraganele promise, fenomenele extreme nemaiîntâlnite sau revoluția anunțată de numeroși politicieni. S-au derulat numeroase alegeri parlamentare, prezidențiale, crize guvernamentale, alianțe și fragmentări, dar nimic din ceea ce fuseserăm avertizați să așteptăm nu a reușit să-și facă loc în viața politică propriu-zisă. Până la urmă, chiar dacă unele figuri de politicieni au fost înlocuite cu altele, avem același discurs cu aceiași dușmani reali sau induși, aceleași temeri și, mai cu seamă, aceeași neputință de a ieși din acest scenariu. Partide politice cu ideologii consacrate, dar mult diluate în saramura contemporană, coaliții stranii, declarații de circumstanță trădează, toate, o criză pe care nu reușim să o diagnosticăm corect și, astfel, nu îi putem administra nici medicația optimă.

În esență, scena e copleșită de un număr nesfârșit de actori cu revendicări realiste sau teatrale, migrând brownian dintr-un limbaj în altul, dintr-o alianță în opusul ei, cazuri particulare care contestă regula înainte ca cineva să o mai recunoască. Fără prea multă atenție la detalii, cei ce dețin, temporar, puterea sunt vinovați pentru aproape orice, chiar dacă nimeni nu produce un program alternativ viabil și credibil. Dar pentru că venim dintr-o epocă despre care ni s-a spus că a reprezentat victoria democrației liberale, tot ce nu mai corespunde caracatiței sociale se numește liberalism și e obligat să includă întreaga listă a nemulțumirilor de azi: legislație stufoasă, greu inteligibilă, contradictorie, mecanisme economice sau jurisdicționale artificiale, un set de drepturi care inhibă în loc să ofere libertăți și șanse, o rețea socială de cutume și valori în care tot mai puțini se simt integrați firesc într-un sens care să le fie prielnic. Iar dacă întreagă această bibliotecă miroase deja a rânced, efortul însuși de a o desluși nu mai rentează, rolele fiind detestate laolaltă cu creatorii lor, cu elitele responsabile de tot ceea ce e perceput ca închistat, alienant, obtuz. Victime ale acestei stări de lucruri sunt „popoarele”, veșnic neînțelese, amăgite, disprețuite, vlăguite. Ele trebuie să urmeze noii lideri vizionari, cu deschidere și energie, trimiși tocmai spre a elibera masele de noua exploatare raționalistă. Ca urmare, e natural să te declari antiliberal, iliberal, să critici orice mecanism, orice aranjament instituțional ca parte obligatorie din efortul de a reinstala nu o stare naturală, cum mai visau filosofii acum câteva secole, ci o stare autoritară, riguroasă, în cadrul unei noi povești cu cai albi, valori tradiționale și climă moderată. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti, dar povestea ne spune că ne amăgim, că nu vedem realitatea, ci doar o perdea de fum argintiu, trimis să ne țină mințile ocupate. Ne-am amintit de mitul peșterii lui Platon, acolo unde oamenii vedeau nu lucrurile reale, ci ceea ce focul proiecta din profilul lucrurilor, pe un perete al peșterii în care erau ținuți prizonieri. Gardianul-șef era propriul lor trup, limitele percepției senzoriale, iar peștera însăși, capacitatea omenească de a înțelege. Dar azi? Ne-am întors la o serie de analiști consacrați să vedem ce au mai spus ei atunci când nu ne-am făcut timp să-i ascultăm, trecând neavizați pe lângă explicații cruciale.

Liberalismul și incertitudinea

Ordinea liberală globală, ca orice sistem rațional alcătuit, s-a bazat pe o serie de premise și pe un context inițial. Societățile europene se aflau în plin proces de modernizare, ceea ce presupunea un șir, relativ ordonat, de etape de transformare socială, economică și politică, venind ulterior sau în paralel cu o reglementare juridică menită să consolideze reformele obținute. În acest context, despărțirea de autoritatea monarhică cerea un stat minimal, participant la schimburi, dar rezervat în ingerințele sociale tocmai spre a permite oamenilor să identifice și să formuleze acele mecanisme ce ar fi fost mai favorabile împlinirii intereselor personale sau de grup. Planeta părea nesfârșită în oferta de resurse, precum și în posibilitatea partajării spațiului în funcție de activitățile ce urmau a se desfășura. Cu incisivitatea tipică celor aflați în expansiune, europenii au delimitat spațiul dezvoltabil economic de cel pentru rezerve de materii prime, resurse umane sau piețe de desfacere. În paralel, povestea ne învăța despre drepturile omului, despre valori universale și obligația de a oferi tuturor acces la binefacerile civilizației.

Filmul a funcționat foarte bine o lungă perioadă, însă ceea ce nu s-a menționat în proiectul inițial avea, curând, să-și arate fața. Adică provocarea. „Planeta s-a umplut!” (Z. Bauman), accesul tuturor a ridicat zone întinse ale lumii la standarde nebănuite până atunci, iar simfonia drepturilor a fost bine asimilată. Nu au rămas însă locuri pentru joacă, spațiile libere dintre societățile modernizate, cărările și potecile s-au umplut cu așteptările și criteriile noastre tot mai sofisticate. Atunci, liberalismul a început să secrete tomuri de legislație numită domnia legii, iar opozanții lui, social-democrații, au promis și s-au angajat să ofere. Nici de data aceasta nu au văzut că valul de populație „înghițea” agende electorale și criterii de departajare mânat de foamea de mai bine, de iluzia modernității, de dorința de a depăși precaritatea din care pornise. Ei bine, în acest punct, nimeni nu a mai avut răgazul să înțeleagă alunecarea spre un punct mort. Tot mai multă legislație, tot mai mult control și mai multe exigențe au ridicat stacheta până la un nivel dezumanizant, care alungă din joc tot mai mulți oameni pentru care nu există soluție. De la clasele sărace la imigranți, de la anumite zone geopolitice la un tip anume de personalități deranjante, toate sunt supuse unui test tot mai dificil, creat parcă special spre a îndepărta acei actori sociali care, prin prezența lor, contestă sau destructurează jocul — economic, politic, academic, social. Un stat minimal al liberalilor se transformă, sub ochii noștri, într-un stat cu foarte multe pretenții, cu clauze nebănuite sau reglementate în viteză, „un stat care exclude” (David Garland). Faptul că numărul celor care ar fi îndreptățiți să participe la un tip de acțiune socială depășește cu mult capacitatea sistemului de a-i include a dus la reversul definiției și prestanței statului. Drepturile, declarate a fi universale, sunt, de fapt, oferite în funcție de „interesele celor ce oferă, nu în baza calificării celor ce au nevoie”. Ca urmare, nu mai există o ierarhie a meritelor și recompenselor, ci o continuă redefinire a capacității de absorbție a sistemului, care, neputând nega ceea ce deja a promis, inserează noi restricții.

Cu instrumentele tipice, dar atât de depășite, social-democrații se străduiesc să mai promită, însă nu au ce și nici cum să onoreze minimul de program politic ce i-a consacrat. Izolarea, atomizarea, neputința de a prevedea ce noi amendamente vor fi aduse existenței noastre zilnice, toate acestea au generat starea de teamă permanentă. Teama de a fi, dintr-o dată, de partea nefastă a evenimentelor, teama de a fi lăsat în urmă, de a fi neînțeles — voit sau incidental —, teama că o greșeală minimală poate costa proiectul întregii vieți. „Teama este acolo, saturând existența noastră de fiecare zi, pe măsură ce dereglementarea acesteia îi atinge fundamentele, iar bastioanele de apărare ale societății civile cad într-o parte.” (Bauman)

În acest scenariu, susțin sociologii, imigranții au fost identificați drept ținte perfecte pentru toate nemulțumirile, temerile, angoasele și neputințele noastre. Alăturându-li-se imaginea de terorist sau de generator de haos social sau de parazit al muncii și tradițiilor noastre, acești indivizi care nu-și mai acceptă rolul de obiect de inventar, ci forțează intrarea în viața reală ce li s-a tot promis, acești indivizi redefinesc modalitatea în care se derulează viața noastră: controale, vize, frontiere de tot felul, carduri de acces, body-guarzi, discurs despre panică, stare continuă de stres, de vigilență indusă și de neputință de a identifica un adversar real. În fapt, „într-o epocă în care toate marile idei și-au pierdut credibilitatea, teama de un dușman fantomatic este tot ce le-a mai rămas politicienilor (n.n. — să ne ofere) pentru a-și păstra puterea.” (Bauman)

De ce am invocat această imagine deprimantă a lumii de azi? Pentru că ea ne poate trece puntea interpretativă dincolo de locurile comune cu care operăm, de regulă, în miezul evenimentelor și ne poate arăta de unde s-ar putea regândi schimbările care au loc prin viețile noastre fără să fim cu adevărat conștienți de ele.

Concepte golite de sens

Populismul a atras atenția asupra unui mănunchi de probleme vizibile la suprafața vieții socio-politice, dar ne-a abandonat acolo. Pentru liderii mișcărilor de profil, e convenabil. Pentru ce-i care-i urmează, e simplu. S-au efectuat însă numeroase studii demonstrând că nu există un profil tip al simpatizanților acestor grupări. În unele țări sunt tineri, în altele, oameni la vârsta pensionării; cu sau fără studii superioare, cu sau fără antecedente politice în familie. Nu mai putem jongla cu definițiile sociologice spre a spune clar și distinct cine și de ce votează populismul. Și atunci, este nevoie de o sondare mai profundă a crizei contemporane, să ajungem la acel numitor comun ce iese la suprafață în forma acestei expresii politice.

Faptul că generații întregi au ajuns la maturitate urmărind oferta unei societăți promitente care azi nu mai poate oferi nimic, a năruit încrederea și energia pusă în efortul de a atinge standardele cerute. Proiectul liberal însuși a sucombat sub presiunea maselor. Iar astăzi, tocmai destructurarea lui atrage lipsă de speranță și de solidaritate. Necazurile, nevoile sunt interpretate personal, ca teamă pentru propria existență și pentru pașii imediat necesari. De aceea, Celălalt nu trebuie neapărat să aibă un chip și o cetățenie! Este teama din noi, teama că mâine societatea va decide să ne transfere pe partea de obiecte nefolositoare. Formal, nu se poate spune că actualul proiect social e depășit, dar, practic, oricine poate deveni oricând, Celălalt — nedoritul, cel în plus, cel ce cere fără să (poată) da, inutilul. David Garland realiza chiar o comparație cu reziduurile de materii prime, pentru care nu avem, deseori, soluții și care poluează mediul și, prin recul, psihicul nostru. Mai grav, „reziduurile” în materie de grupuri umane, care nu mai pot fi integrate într-un sistem economico-social prea strâmt pentru o asemenea mare de oameni, determină încălzirea discursului public și nu oferă soluții alternative viabile. La ora actuală, 748 de europarlamentari provin din nu mai puțin de 198 de partide „naționale”, cărora li se adaugă 9 independenți. Ce fel de discurs pot avea, cât de coerent și mai ales, câtă consistență poate avea actul însuși al reglementării europene? Privind la compoziția grupurilor politice, degringolada e și mai mare, naționaliști și pretinși liberali stând sub aceeași umbrelă, care nu mai oferă nicio speranță clar identificabilă. Și atunci?

Legea nu mai este o reglementare menită să asigure un tip de ordine și să canalizeze evoluția societății înspre o soluție sau alta. E o reacție imediată la o problemă înțeleasă oricum superficial, tradusă cum e în atâtea abordări câți oameni stau la masa negocierilor. În locul unui avans în ordinea juridică, obținem doar un pas la dreapta sau la stânga, revocabil a doua zi și amendabil în seara următoare.

Autoritatea politică nu mai e nici ea un factor bun sau rău, democratic sau iliberal. Este un dat imediat, menit să ne păzească de teamă, dacă nu cu soluții — pe care nu le are — măcar cu speranțe, iluzii, distopii. De aceea, nici nu se mai feresc liderii politici de eticheta de autoritari, tocmai pentru că știu că oferta e limitată și nu face decât să le confere lor un plus de putere în comparație cu dezamăgirea care îi înconjoară. Nici măcar deciziile neconstituționale nu li se mai par deplasate, situațiile de excepție constituind parențe suficiente spre a modifica ordinea juridică a libertăților individuale (liberale) pentru a-și face guvernarea mai facilă. Și-ar fi dorit mult o nouă eră geologică structurată poate mai uman, poate mai inteligibil și cu mai mult loc de respirat. Dar aceasta nu poate veni singură, fără o acceptare a lichefierii regulilor, a dialogului și, mai ales, a programelor politice! Anunțând furtuni, și Matteo Salvini, și Marine Le Pen, și Donald Trump nu au făcut decât să-i alimenteze propria teamă că nu corespund, ca lideri, imensei nemulțumiri contemporane, că li se va sesiza lipsa de imaginație și, mai ales, de putere de a schimba. Populismul nu contestă ordinea liberală pentru că aceasta a sucombat și nimeni nu găsește, deocamdată, rola cu filmul următor. De aceea ne e teamă — nu știm ce urmează și suntem, oricum, prea mulți să ne ajungă bomboanele la toți!

LĂSAȚI UN MESAJ