O șansă irosită, Regele Mihai

420

Dintre cei patru suverani ai României, regele Mihai a avut viaţa cea mai lungă şi domnia cea mai scurtă. La o vârstă foarte tânără a trebuit să intre în cea mai tulbure „istorie” de până acum. Derularea celui de-Al Doilea Război Mondial cu urmările sale. La Teheran, am mai spus aceasta, dar „repetitio est mater studiorum”, Roosevelt, Churchill şi Stalin, considerând că Germania a pierdut războiul, au stabilit pentru cele trei mari puteri S.U.A., ANGLIA,U.R.S.S., ”sferele de influenţă”. Povestea cu „sferele” e o formulare delicată căci, în fapt, era vorba de ocupaţii militare. Astfel, fără a se ţine cont de multe lucruri, România, împreună cu alte ţări din Europa de Est şi Centrală, au fost făcute cadou sovieticilor. Rog pe toată lumea, în peliculele filmate cu diverse ocazii, atunci, la început, în anii 1945-1946, să privească cu atenţie fizionomiile întunecate, primitive ale generalilor ruşi cu care a trebuit să „conlucreze”, Regele. Zilele regimului democratic, constituţional, care fusese instaurat la noi, încă de pe vremea lui Carol I, erau numărate. În contextul nou creat şi-a intrat imediat în rol trimisul direct al lui Stalin aici, cunoscutul „jurist”, Andrei Vâşinski. El a impus repede, prin trântire de uşi, grosolănii verbale, în fruntea ţării, guvernul marionetă condus de ruşinosul dr. Petru Groza, 6 martie, 1945. Prin alegeri falsificate, tot felul de înscenări, în anul următor au fost lichidate partidele „istorice”, P.N.Ţ şi P.N.L. Bineînţeles, că fără a se pierde vreun „tempo”, s-a constituit şi supremul organ represiv, securitatea. Iar în 1947, 30 decembrie, pentru ca lucrurile să fie clare referitor la direcţia spre care ne îndreptam, a fost suprimată monarhia, proclamată republica şi Regele obligat să-şi părăsească ţara. Dar „opera” de edificare a „lumii noi” era doar la început. Trebuiau executate intervenţii de profunzime în societatea românească. Totul s-a făcut cu sânge rece, cu colaboratori repede găsiţi, ca la carte, după modelul sovietic. Primii care au fost loviţi prin arestări şi persecuţii au fost politicienii şi aproape toate straturile de intelectuali. Au urmat apoi ţăranii, unii deportaţi în Bărăgan, alţii, cu sila colectivizaţi. De vreo proprietate privată nu se mai putea vorbi. Nici de o istorie adevărată nu se mai putea vorbi. Noul regim, cu colaboratori mereu împrospătaţi, de cea mai joasă speţă, a transformat treptat un popor, până atunci semnificativ pe continent, în lume, cu certe realizări în toate domeniile, într-un fel de turmă socialistă, bună de cazat în blocuri, de pus la muncă şi scos la defilări de 23 august, în final, cu câţiva mici şi-o bere. Viaţă pe metru pătrat. Oamenii, tot mai mult, au devenit temători, suspicioşi, pregătiţi să accepte compromisuri, duplicitari sufleteşte, căci doar astfel se pot explica reţelele de informatori şi de propagandişti ai regimului. S-au realizat şi elementele de dresură necesare edificării cultului personalităţii, atât a lui Gheorghiu-Dej cât, mai ales, a lui Ceauşescu. Era de tot râsul dar şi tragic, în acelaşi timp, să aclami, să proclami drept genii, un problematic fost mecanic de locomotivă şi un fost ajutor, tot problematic, de pantofar. Culmea denaturărilor,a insultelor aduse bunului simţ, s-a atins prin acceptarea în rândul membrilor Academiei Române a Elenei Ceauşescu, posesoare a doar două clase primare, după mărturisirile învăţătorului ei. Răni foarte adânci pricinuite fiinţei unui popor. Revoluţia din 1989 n-a făcut altceva decît să elibereze o naţiune ţinută decenii întregi într-o cuşcă spre spaţiile democraţiei. Dar pentru genul acesta de vieţuire e nevoie de educaţie, inteligenţă, cultură, spirit constructiv, onestitate. După aproape 30 de ani  de existenţă într-un climat liber, se dovedeşte că aceste calităţi nu le prea avem. Ne certăm, ne duşmănim, suntem necuvincioşi, grosolani, avizi de bani, favoruri, poziţii sociale, în multe domenii, incompetenţi, transformând Parlamentul, în piaţa Obor. Sunt convins că dacă am fi avut şansa ca Regele Mihai, după război, să fi rămas în fruntea ţării, lucrurile amintite mai sus nu s-ar fi petrecut. Dimpotrivă, prin oamenii pe care deja îi aveam şi, cu alţii pe care, i-am mai fi avut, am fi urcat mult în cota Europei şi nu doar a ei. N-ar fi fost târziu să ne fi recuperat Regele, imediat după revoluţie. Dar, după cum am mai spus-o, poporul era altul, încă cu şepci şi pufoaice. Urez succes Ministerului Apărării în misiunea de păzire a sicriului Majestăţii Sale.

LĂSAȚI UN MESAJ