Una dintre cele mai importante personalităţi ale Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor este Maria Pongracz Popescu. A fost, câteva decenii, în conducerea Filialei, a condus reviste, a asigurat buna înţelegere a scriitorilor români, germani, maghiari, sârbi. A fost — este — bunul prieten al tuturor.
Marika Pongracz a apărut în Timişoara literaţilor ca o vedetă. Făcuse gimnastică de performanţă, era foarte frumoasă, şi maeştrii literaturii maghiare, germane, române, sârbe din oraş erau gata să-i acorde tot ajutorul. Sprijinul. Sfaturile necesare. N-a fost nevoie, fiindcă Maria Pongracz a fost eficientă nu numai ca prozator, ci şi ca eseist, cercetător al istoriei presei bănăţene, traducător. Ca om al bunei relaţii între tineri şi vârsnici, între români, maghiari şi germani. Scrisorile lui Gozsdu Elek către Weisz Ana (o poveste de dragoste) editate de Pongracz Maria — descoperirea şi editarea acestor scrisori îi aparţin — au definit un moment cultural, ca şi cărţile ei despre Endre Karoly, traducerile din Iosif Naghiu, Mihai Avramescu, Hans Mokka, Anghel Dumbrăveanu. Şi alţii despre care voi scrie cu altă ocazie. Volumul Amiaza florilor (1985) poate fi citit ca o punte între vechile proze ale scriitoarei, literatură a valorilor morale, cu tineri jurnalişti care îndreaptă răul şi Oraşul pleşuv: povestiri despre viaţă şi trecere, orchestrate de momente onirice revelatoare. Aşternuturi zurlii pare a da tonul unei serii de povestiri. O bătrână visează, în apropierea unui şantier, timpurile de odinioară. Recuperarea iubirilor de demult. Aşternuturile învie, mobila învie, ca în cutare schiţă de demult a Sânzianei Pop. Dar visul e cel cu care intră în moarte. Tăcerea mieilor ar fi muzica inaudibilă a cărţii. Vârstele înalte trebuie să descopere timpul în care „tăcerea mieilor” are elocinţa ei. Oraşul pleşuv, povestirea care dă titlul cărţii, studiază, precum şi altele, o „tăcere a mieilor”. Un tânăr fuge dintr-o casă de corecţie (profită de libertatea lui decembrie 1989) şi, în străinătăţi, face avere, capătă o identitate pe care vrea să o prezinte celor cu care, acasă, şi-a trăit adolescenţa. Nu-l recunoaşte nimeni: e, în oraşul său, o tăcere şocantă. Mieii numesc o stare, o istorie, dar nu o regăsire. Eroii Mariei Pongracz pot trăi şi reversul: starea de iubire cu imaginarul stimulat de ea e trăită şi de o blondă care se angajează secretară. Blonda visează o iubire cu şeful, există între ei o noapte de amor, dar şeful nu prelungeşte relaţia, deşi blonda (mielul) imaginează, în continuare, o istorie de iubire. Nu e tradiţionala blondă din anecdote, e o tânără care poate trăi norma morală. Atunci când omul visat dă afară o parte din angajaţi — desigur, şi pe secretara cea blondă —, femeia descoperă adevărurile trucate de vis. Mielul se metamorfozează. El e un conducător urât şi prost. În curtea întreprinderii, blonda se solidarizeză cu greviştii şi dă cu piatra în fereastra şefului. Devine un conducător — eşecul amoros o aruncă în lumea-cea-adevărată. (Duduia de birou). Starea de graţie a personajelor răpite de imaginarul feminin nu se fracturează odată cu vârsta: dimpotrivă, caută echivalenţe onirice, retrageri strategice într-o amintire rebelă. Dacă la sfârştul anilor şaizeci vibraţia adolescenţei putea fi regăsită în scrisul lui Sorin Titel, Alexandru Deal, Andrei Ujică sau Marlene Heckmann, să amintim că povestirile Mariei Pongracz Popescu se ocupă de transparenţele amurgului. Poezia unei vârste îşi găseşte echivalenţele în Oraşul pleşuv, volum tradus de Ildiko Gabos-Foarţă.
La 25 decembrie, doamna Maria Pongracz Popescu împlineşte 80 de ani.
La mulţi ani! Sărbători fericite!
