Până în urmă cu un deceniu, „țineam” jurnal. Ba chiar am avut, câțiva ani la rând, până în vara lui 2018, o rubrică în revista Orizont intitulată „Jurnal din anii crizei”. Din ea s-a născut o carte, Tata, eu glumesc serios!, în care am adunat perlele și scurtele, dar plinele de poezie ori haz replici ale lui fiu-meu, Tudor. De fapt, jurnalul mi-a fost „deturnat” de către copil. În loc să scriu ce mi se întâmpla mie, îl foloseam ca să nu-i uit cuvintele, replicile, stările. Tudor nu împlinise doi ani și descoperea lumea, o rostea, se minuna de ea, o cucerea. Lună după lună, an după an. Iar asta mi s-a părut important și spectaculos. Mai important și mai spectaculos decât ceea ce mi se întâmpla mie. Atenția mi s-a ațintit asupra sa, iar jurnalul meu a devenit al lui.
După apariția cărții, în 2018, am schimbat rubrica din Orizont cu o alta, de proză scurtă, și am renunțat la ideea de jurnal. De ce? Fiindcă singurul motiv real pentru care aș scrie așa ceva ar fi ca el, jurnalul, să devină, cândva, o carte. (Nu mă văd, la bătrânețe — dacă o apuc —, recitindu-mi însemnările și oftând după vremuri de ieri, de azi, de mâine.) Adică, aș scrie cu un ochi la cititor și cu gândul la personajele care, inevitabil, l-ar popula și care, majoritatea, ar fi în viață. Prin urmare, n-ar fi o poveste cu adevărat sinceră, ci una sortată, în care ar trebui să dau note prietenilor, cunoscuților, rudelor, dușmanilor și, direct sau indirect, mie. În ceea ce mă privește, poate că aș fi cel mai puțin indulgent, dar la ceilalți sigur le-aș acorda, din oficiu, două-trei puncte în plus. Or, cine ar citi un jurnal literar în care ți-ai lăuda confrații și le-ai aprecia cărțile? Nu sunt suficient de crud ca să țin jurnal, fac parte din categoria băieților buni. Însă la plăcerea culegătorului de perle copilărești nu am renunțat și sunt atent la ce și cum vorbesc copiii mei. Pagina personală de Facebook e locul unde țin la păstrare (și la vedere) aceste „perle”. Cum și un fel de jurnal, mai mult în imagini, decât în cuvinte. Însă dacă poezia e și un jurnal al celui care o scrie, atunci recunosc: țin.
Și mai ales citesc jurnale. Cu mare interes ale scriitorilor, în a căror sinceritate am încredere sau care îmi câștigă încrederea pe parcursul lecturii. Nu mi-e suficient numele unui autor ca să-l cred — mai ales că nu e vorba de ficțiune, ci de o realitate; realitatea sa —, dar nu-mi trebuie prea multe pagini ca să-l „prind”.
Se pune des întrebarea dacă scrisul într-un jurnal lămurește procesele inconștiente și dacă este și o încercare de autopsihoterapie, cum ar fi, pentru mulți oameni, practicarea unei arte. Eu cred că, dacă e vorba despre un jurnal în care autorul se și autoscopează, în care dă seama și despre el, sigur, da. Probabil că scriu jurnal cei care au nevoie constantă — ca să nu zic zi de zi — de autopsihoterapie. Dar și histrionii. Multor scriitori le e suficient că lucrează la o carte, că scrie o oră, două, zece ore pe zi ficțiune, eseistică ori critică literară. Tratamentul lor e chiar acea activitate. Tot scris, dar nu direct pe oglindă.
Ce săracă și fără saft ar fi literatura fără jurnalele scriitorilor, fie că sunt precum al lui Jules Renard (ce minunăție!), ori ca al lui Mihail Sebastian (ce frescă!), sau ca al colegului meu de generație, Gabriel Timoceanu (ce curaj!), ori ca al Monicăi Lovinescu (care e mai mult decât un jurnal și fiindcă Monica Lovinescu e mai mult decât un scriitor).
P.S.: Colegul și prietenul Adrian Marcu a găsit, la o librărie din Timișoara, ultimele exemplare din volumele 5 și 6 ale jurnalului lui Mircea Zaciu. Abia aștept să le termine de citit, ca să mi le împrumute.
