Iarna din aprilie se va simți la raft, ne avertizează meteoeconomiștii. La raf, în librării însă, nimic nou pentru noi, „mâinile sparte”: suntem obișnuiți cu „Întunecatul april”, cel puțin de la Emil Botta încoace.
Dar el era și actor. Sau mai ales actor. O meserie la lumina rampei. Fiindcă, spuneam și alte dăți, a fi poet într-o profesie înseamnă azi a fi nepriceput. Cu două mâini stângi, dacă vreți. Sau cu două picioare, în cazul fotbaliștilor. Fie ei și mari, uriași stângaci. Însă lucrurile n-au stat mereu așa.
Polivalența, ba chiar enciclopedismul meseriașilor nu îmi sunt deloc străine. Le-am cunoscut în copilărie — vârsta miracolelor. Când opticianul orașului croia cei mai la modă pantaloni bărbătești. Iar după ’90 recondiționa mașini vechi cu o răbdare de ceasornicar (ceea ce și era) bătrân. La fel Moșu, o poreclă ce-i conferea altitudine omului de la brichete. Cel care monta supape aprinzătoarelor de unică folosință. Același care, odată cu apariția gletului, scotea catifele din cei mai văluriți pereți și repara orice risipindu-și inima în acordurile rockului psihedelic. Sau tehnicianul care, desăvârșit pescar, realiza de la zero mulinete după modele celebre, germane. Făcea fotografii frumoase și nunți, botezuri, cumetrii video. Mai târziu a avut succes în comerț.
Ei erau „artiștii”, „mâinile de aur” ale copilăriei mele. Acum, mâini reci, dacă nu înghețate pentru totdeauna.
Totuși, cum făceau „poezie” din tot ce le pica în mână, iar poeții nu erau „împiedicații” de astăzi, această artă poate fi reînviată.
„Fiindcă aurul nu se oxidează”, îmi spun căutând prin Timișoara un cizmar. Unul care să-mi coase ceea ce iarna trecută (?) îmi descususe la o gheată — inutil să mai adaug: dreaptă. Și cum cei din centre comerciale se ocupă exclusiv cu tocurile, iar problema mea nu era statura, ci… fața, m-am îndreptat spre „adevărații Arnoteni”, cum ar fi spus Caragiale fiul.
Pe unii îi găsesc definitiv închiși, iar pe alții, cu greu. În zona centrală, meșterul, credibil prin vârstă și vestimentație, îmi spune că nu are o mașină de cusut cu ace atât de subțiri, iar coaserea manuală nu m-ar mulțumi, oricât de caligraf e încă. Așa că îmi rămâne Iosefinul, locul magic al meșteșugarilor de altădată. Unde cizmarul e și mai credibil, „după vorbă, după port”. Și care, apropo de versuri, devine, cu trecerea clipelor petrecute împreună, poet. Fiindcă îmi propune două rezolvări: una în formă fixă, cealaltă în vers liber, chiar alb. Fie îmi face încă o pereche de găuri pentru șiret (firește, la ambele ghete) și totul revine la normal, fie gheata rămâne așa, fiindcă nu deranjează prea tare și, oricum, e o chestiune de picior. De picior al meu drept, nu metric, pentru că aceasta e varianta lui în vers liber. Alb?
Ați ghicit probabil ce am ales. Și cât de bine mă simt acum în gheata „reparată”. Fiindcă, da, e ca nouă pentru oricâtă iarnă ar mai fi în aprilie. În luminosul april.
