„În România e imposibil să trăiești decent din vânzarea propriilor cărți, ai nevoie de ceva extra, fie și târnăcopul”. Interviu cu poetul Liviu Ofileanu

534

Liviu Ofileanu s-a născut în 6 septembrie 1972, la Hunedoara. Publică primele texte în 1994, colaborează la o seamă de reviste cu poeme și comentarii critice, susține activități de cenaclu și emisiuni culturale la Radio Hunedoara, amânându-și debutul. A obținut numeroase premii literare, a fost inclus în antologii din Franța și Elveția, iar poezia sa a fost remarcată de critici de prestigiu. A publicat cărțile: corigent la fericire, Editura Emia, Deva, 2003; instincte canibalice, Editura A.T.U., Sibiu, 2010; Atlantic, Editura InfoArt Media, Sibiu, 2011; cinderella & alte marșuri funebre, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2011; Moor-Ditch, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013; plăcuța Ouija, Editura Brumar, Timișoara, 2015; manualul inginerului de drumuri și poduri, Editura PIM, Iași, 2019. În 2012 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu.

Robert Șerban: Ești printre foarte puținii poeți români care muncesc pe șantiere, în străinătate. E un experiment cu miză literară sau e chiar modul prin care-ți asiguri banii necesari traiului?
Liviu Ofileanu: Dragă Robert Șerban, îți mulțumesc pentru că vrei să vezi ce mai fac. Fac „bine”, asta înseamnă că observ oameni, pe stradă ori pe șantier, îi descos de povești și ne facem prieteni. Dar sunt și inevitabile despărțiri, când prietenia se suspendă, după cum spunea Alexandru Paleologu, distanțele cresc și numai poveștile rămân mărturie… Asta e miza literară, partea financiară se reduce la un portofel mai grăsuț și un zâmbet amar.

R.Ș.: Cea mai recentă carte a ta de poezie are un titlu derutant: Manualul inginerului de drumuri și poduri.
L.O.: Ai văzut că în volum sunt secțiuni cu titluri mai „șucare” (sătănița, aleea porcilor, la sicrie), însă, după ce am probat fiecare titlu, m-am oprit la „manual”. Mi-am zis că voi face un manual de supraviețuire (în fond, asta și este), o mostră de viață a diasporenilor, mai ales că noi, lucrătorii de dincolo, suntem percepuți ca o simplă masă de manevră în prag electoral. Așadar, inginer la drumuri și poduri e fiecare român plecat dincolo, citește „planul de viață” și poartă după sine limba română, mai literară ori mai neaoșă, însămânțează teritorii cu bucuria tristă a omului de sub Carpați, întinde drumuri și poduri ale prieteniei. Uite așa i-am învățat pe unii cuvinte românești precum sarmale, slană de casă și pălincă țapănă, iar io am prins franceza și portugheza suficient ca să-mi placă Houellebecq și Pessoa în original.

R.Ș.: Apropo, colegii tăi de șantier știu că scrii poezie? Au fost curioși să vadă ce și cum, să le citești? Ce reacții au avut? Nu se uită chiorâș la tine, mai ales când află că sunt personaje literare?
L.O.: Totul se află… Unii mi-au cerut cărți, alții s-au uitat chiorâș. Cei care au devenit personaje nu au nimic împotrivă, exact ca în bancul cu calul: un om avea un cal, iar calul n-avea nimic împotrivă. Unora le-am citit, pe unii i-am făcut să lăcrimeze.

R.Ș.: Prin străinătate — Franța, Belgia, pe unde-ai mai fost —, oamenii-și mai omoară timpul cu cărți?
L.O.: Da, occidentalii citesc mai mult decât noi. La ei chiar mișună lumea prin librării și nu iese cu mâinile goale…

R.Ș.: Tu mai ai timp și energie pentru citit, după munca de pe șantier? Cum îți alegi cărțile pe care le citești? Ce cărți de neocolit ai descoperit în ultima vreme?
L.O.: Am timp la sfârșitul săptămânii, mai fac și unele comentarii prin diverse reviste. Cărțile preferate sunt cele de poezie, defrișez librăriile și anticariatele, le sunt client fidel. Nu vreau să numesc vreun autor, e suficient că poezia română are forță de impact.

R.Ș.: Scrii, într-unul dintre poemele din noua ta carte: „odată am vrut să scriu un roman,/ dintr-o carte vândută aș fi trăit o săptămână./ Când am auzit cum o duce radu aldulescu/ am lăsat-o baltă — mai bine dau cu târnăcopul”. Intuiesc că aici târnăcopul nu-i o metaforă pentru pix sau stilou. Sau…?
L.O.: Aici subliniez că în România e imposibil să trăiești decent din vânzarea propriilor cărți, ai nevoie de ceva extra, fie și târnăcopul, munca brută.

R.Ș.: Roman înțeleg că nu te tentează scrii. Dar nici măcar proze scurte? Întreb, fiindcă poezia ta e foarte epică.
L.O.: Am scris niște pasaje, încă am schela ridicată, nu mă grăbesc. Parcă Saramago debutase la 80 de ani…

R.Ș.: A debutat pe la vreo 25 de ani, dar a revenit în literatură mai târziu, peste vreo două decenii. Cred că la Nina Berberova te gândești, ea a debutat după ce împlinise 80 de ani, avea 83 sau 84… Liviu, știu că ai vrut să te călugărești. Ce te-a determinat să iei drumul mănăstirii? De ce nu l-ai dus până la capăt și ai rămas în lume?
L.O.: Prin 2002, la Mănăstirea Afteia, din județul Alba. Am vrut să mă călugăresc fiindcă simțeam că totul e praf în viața mea, am cântat și recitat la miezonoptica, însă mi-am dat seama că nu e pentru oricine. Într-o noapte am visat că scriu o carte, m-am dus la stareț și i-am spus că io încă n-am murit de tot, dacă e bun să înțeleagă și să-mi dea drumul înapoi, ca să am pe ce merge. Și mi l-a dat, dar mi l-a dat cu strângere de inimă, ba încă l-a lungit și întortocheat ca să îl țin bine minte. Și uite că am rămas în lumea asta, dar știu io ce visez la noapte?

R.Ș.: Care e poezia ta cu care ai participa la o antologie de lirică universală?
L.O.: Aș alege mica florărie, poem scris când funcționam ca paznic de noapte, iarna, la florăria din cartier a unguroaicei Iby.

mica florărie

cu două zile ’naintea Crăciunului
stăteam rău cu banii
şi vecina, unguroaica iby
s-a oferit să-mi uşureze viaţa: să ţin de şase la chioşc,
să nu îngheţe florile noaptea.
aşa am ajuns Eu, neica-nimeni,
un rupt în fund şi cu doi dinţi în gură
om de bază-n florărie.

în prima noapte mi-era frică
fiindcă geamurile n-aveau perdele
şi de-afară se vedea ’năuntru ca-n palmă,
ori mie nu-mi place să ştie toată lumea ce fac.
din cutii am croit o măsuţă şi-un scaun
unde să mă gândesc la ale mele.
apoi am dus la fereastră vasele cu flori
bucuros că nu mă vede nimeni
şi că Eu văd — strada şi blocurile,
câinii vagabonzi şi fetele-de-noapte
al căror plâns doar florile îl ştiu.

şi, ca să-mi treacă timpul mai uşor,
ascult un radio în surdină,
notez pe un petic de hârtie
neştiute nume de flori, să le caut în dicţionarul nepotului:
aspidistra, bergras, cico, şi gipsofila,
triffen şi robelini,
miresme indicibile şi rare degradeuri.
deodată, observ cu tristeţe
între benzi de hârtie colorată, fundiţe şi panglici,
cum zac pe rafturi întinse fără suflare
lumânări de nuntă
visând fiecare un foc de brichetă.

şi cu ochii îndrăgostitului
am zărit o coroană din crenguţe de brad
ca un veston de soldat cu năsturei din maci de câmp.
atunci mi-am dat seama
pentru cine s-au smuls atâtea tufe de flori
şi emoţionat cum nu pot zice
am strâns pumnii-n buzunare:
mama era bolnavă de astmă
şi împlinea patruzeci în spital.
Eu câştigam bine
şi-am luat patruzeci de garoafe.
înghesuite ca fetele de pension
îşi puneau căpşorul
una pe umărul celeilalte
ca şi cum ar dormi.
dar nu devin patetic — atârnată pe cuier
stă haina de piele neagră,
îi cer o ţigară
şi mă prind la capătul ei să nu cad:
abia primisem buletinul
când am ţinut după mijloc
o fată mai înaltă ca mine,
poate mai roşie în obraz
şi pe o stradă a crinilor
de te lua cu dureri de cap.

cred că o chema daniela, nicoleta, angela, lyly ori nuzza.
sau ceva de genul ăsta,
ştiu că am pupat-o şi tremuram lângă Ea
de parcă n-aveam s-o revăd niciodată.
adică voiam să spun
că atunci am văzut ce putere au florile
când le apropii de trupul femeilor,
cum se desfac petalele
şi o piesă de jazz le preschimbă în fluturi.
sunt de acord cu tine că nu sunt un florar,
habar n-am să leg un buchet cu ferigi
şi nu ştiu cum se duc florile pe stradă:
cu faţa-n jos, cu faţa-n sus…
şi-n vreme ce mâzgăleam foaia
o pană de curent
a lăsat în beznă mica florărie,
îi simţeam răcoarea apăsându-mi umerii.

au fost clipe memorabile:
întunericul sporea mirosul florilor
şi am rămas paralizat,
dornic să-nţeleg motivele hazardului.
oh, şi florile miroseau atât de puternic,
de nu se poate spune!
şi bezna se fisura încet-încet
ca orice lucru perfect.
dar lumina zorilor părea vămuită de tulpini,
umbre şi forme bizare,
cum sunt nopţile de groază petrecute singur în pădure,
când ţi-e teamă de propria umbră
şi cu zile poţi muri de frică.
de când lucrez aici
mă suspectez de gingăşie,
procent care face bărbaţii să plângă
când află cum e răzbunarea-din-dragoste.

şi am observat că noaptea,
garoafele ascultă ca şi oamenii:
îşi lasă căpşorul una peste umărul celeilalte
ca şi cum ar dormi.
laleaua şi crinii
îşi desfac sutienul roz
peste marginea vasului ca o lamă.
dar nu la urmă, trandafirii şi freziile
parcă vor să respire,
au nevoie de mai multă lumină.

şi nu ştiu cum a fost, dar cu sarea lacrimii pe limbă
deosebeam tăria florilor:
trandafirul acoperea laleaua,
mirosul freziei pe al garoafei
şi al crinilor pe toate.
deodată, ceva străin, poate bradul din coroane,
umbreluţa crizantemei
făceau florile să vibreze
ameţindu-mă din bluza fetei.
şi tremuram cu ochii lipiţi de uşă
alături de Ea, chiar dacă nu era lângă mine…
şi am înţeles cu adevărat,
am înţeles pe viu şi nu din auzite — că sunt expirat,
că pot umbla fără să fiu văzut, oricând, oriunde.

Interviu realizat de Robert Șerban